FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (X). Miliţa, jefuită şi în timpul vieţii, şi postum

„Mâinile Miliţei erau mici, delicate, fine şi în continuă mişcare – îşi continuă Adrian Costea evocarea. Ochii ei albaştri, cu schimbătoare reflexe de oţel, petrol şi turcoaz, purtau o privire uneori mirată, alteori neîncrezătoare sau, nu rareori, transparentă pur şi simplu. Alteori ochii ei trădau o melancolie de necuprins, cu profunzimea unei fântâni infinite. Era mică de statură, fragilă, cu părul alb şi adesea în dezordine. Extrem de schimbătoare, putea fi uimitor de modestă, familiară şi caldă, pentru a deveni brusc directă, sarcastică, ironică, violentă, tragică şi agresivă. Alteori căpăta statura unui Goliat, prin atitudinea ei voit înţeleaptă. Fineţea şi delicateţea sa mă înduioşau adesea, iar sinceritatea ei m-a făcut de foarte multe ori să plâng. Din spatele biroului de la mezanin, mă fixa cu o privire de oţel şi, cu ochii întredeschişi, trimitea spre mine valuri de ordine, comenzi, sfaturi, critici şi amintiri, totul într-un amalgam care putea să dureze câteva ore. Am cunoscut, însă, şi o privire de multe ori mirată şi naivă, dar şi neîcrezătoare. În afară de privire, un lucru care mă lua întotdeauna prin surprindere, era râsul ei inegalabil, instantaneu, fulgerător, ironic, dar şi de o indefinibilă tandreţe. Am surprins-o de nenumarate ori trecând prin momente de mare tristeţe, mai ales atunci când, cu o lupă, se uita la ultimele scrisori şi fotografii, care o legau de un trecut ce părea să fie foarte îndepărtat”.

Opera « colectivă »

Există un moment în biografia artistică a celor doi mari artişti, când personalităţile lor s-au unit printr-un mariaj artistic: lucrarea în ghips „Cap expresie” de la Muzeul de Artă din Târgu Jiu, care îl reprezintă pe Constantin Brâncuşi. Lucrarea a fost realizată de Miliţa Petraşcu dar, se pare, l-a avut „coautor” şi pe model. Cel puţin aşa susţinea regretatul istoric de artă Radu Ionescu, într-un material din 2001 (Anul Internaţional Brâncuşi) pus la dispoziţia Fundaţiei Franco-Române Internaţionale (FFRI): „Brâncuşi a intervenit personal în procesul de modelare/finalizare a trăsăturilor chipului, terminând practic lucrarea Miliţei Petraşcu, ceea ce conferă lucrării o valoare inestimabilă… Aceste date le cunosc din numeroasele discuţii personale cu regretata sculptoriţă Miliţa Petraşcu, studenta favorită a lui Brâncuşi, care mi le-a destăinuit în contextul prieteniei şi cooperării noastre în domeniul istoriei artei”.
Nu există, practic, o probă a celor afirmate de Miliţa Petraşcu, aşa cum nu există nici proba celor afirmate de Radu Ionescu despre cele afirmate de Miliţa. Aceste declaraţii capătă însă credibilitate prin consensul public al autorităţii mărturisitorilor. Judecata de mai sus se poate transfera şi asupra declaraţiilor lui Adrian Costea despre Miliţa, pe care a iubit-o şi a preţuit-o nespus.

„Cuplu”, „Fedra” şi „Atlet”

Miliţa şi Brâncuşi mai pot să aştepte

„De ce nu se comunică întregii naţiuni că decoraţia murală a fântânii Mioriţa (construită de arhitectul Octav Doicescu n.r.) îi aparţine Miliţei, încă din anul 1927, când a conceput proiectul? – se întreabă, indignat şi patetic, Adrian Costea. De ce nu se aduce, la fel, la cunoştinta întregii lumi, existenţa a aproximativ 15 monumente funerare, printre care şi cel al Ecaterinei Teodoroiu, din 1955, executate tot de Miliţa Petraşcu? Sau de faptul că a realizat peste 2.000 de lucrări, dintre care peste 500 au fost busturi? De ce nu se vorbeşte de marea colaborare şi prietenie dintre Miliţa Petraşcu şi Marcel Iancu, relaţie care stă la baza inventării Dadaismului, a construcţiei şi decorării a numeroase clădiri care au schimbat faţa Bucureştiului, înainte de al doilea Război Mondial, şi de ce nu se vorbeşte de casa-atelier, pe care Miliţa şi-a construit-o în 1937, împreună cu Marcel Iancu, pe strada Pictor Negulici? De ce nu se vorbeşte de faptul că în 1950 Miliţa a fost expulzată din propria-i casă şi aruncată ca o cârpă, pe drumuri? De ce nu se vorbeşte că, în acel moment, din casa ei au dispărut, fără urmă, lucrări, acte, documente, tablouri, schiţe, cărţi şi obiecte personale?”…

Cişmeaua Cotroceni şi Fântâna Mioriţa

I-aş răspunde fostului elev al Miliţei Petraşcu aşa: ba da, domnule Adrian Costea, se vorbeşte. Puţin şi în şoaptă, e adevărat, dar se vorbeşte. Nu cât ar trebui, nu la nivelul şi dimensiunea potrivită, dar situaţia e generală în privinţa valorilor fundamentale. Spaţiul public de « vorbire » este ocupat de promovarea nonvalorilor. Din acest punct de vedere, atitudinea faţă de Miliţa Petraşcu e similară cu cea faţă de Brâncuşi, de pildă. Sunt trataţi în mod democratic, adică în mod egal ignoraţi. România, de la cele mai înalte instituţii, până la cel mai umil individ, are alte priorităţi, alte urgenţe. Miliţa şi Brâncuşi mai pot să aştepte.

Hărţuită de Securitate

În legătură cu infernul trăit de sculptoriţă după 1950, citez de pe Wikipedia :

<<Milița Petrașcu (1892-1976) și soțul ei, Emil Petrașcu (1890-1967), fost profesor la Academia Militară, au fost urmăriți de Securitate. Emil Petrașcu, doctor în știinte radiofonice, a avut „convorbiri suspecte din 1942 cu diferite elemente din Turcia. Tot în acel an a vizitat Legația Turciei”. Aceste indicii sumare au fost suficiente pentru ca Directia a V-a a Securității să-i deschidă, la 7 aprilie 1956, „Dosar de verificare individual”, fiind suspectat de spionaj în favoarea statului turc.

În alt document al Securității, apărea o caracterizare pe măsura ostilității față de regimul comunist: „Petrașcu Milița, sculptoriță. n. 1892. În discuțiile purtate cu elementele care au format grupul ei de prieteni se dovedește a fi o dușmancă înrăită a regimului democrat-popular, a Partidului și a Uniunii Sovietice. Aproape în fiecare zi, la fiecare discuție pe care a purtat-o cu cineva în casa ei nu uita să calomnieze regimul nostru și să aducă cele mai murdare injurii partidului, conducătorilor săi și conducătorilor Uniunii Sovietice. Împreună cu soțul său și cu alte persoane ascultă regulat, în fiecare zi de mai multe ori, posturi de radio imperialiste, iar calomniile înregistrate le răspândea imediat multiplelor sale cunoștințe, născocite probabil de ea, toate acestea având drept scop întreținerea speranței în ziua eliberării care o așteaptă să vină din Occident (…)”.
Iată alt fragment dintr-un document al Securității: „Petrașcu Milița, împreună cu soțul ei, au fost suspectați de spionaj. În procesul verificării nu s-a stabilit însă acest aspect. A reieșit însă că întrețin legături suspecte cu unele elemente în anturajul cărora duc discuții dușmănoase. Pentru stabilirea activității dușmănoase s-a folosit agentul «Ionescu” și T.O. În urma documentării activității dușmănoase, conform ordinului tov. Ministru Alexandru Drăghici la 17.lV.1959 a avut loc demascarea publică în aula Facultății de Drept din București. După demascare au continuat cu aceleași calomnii dușmănoase la adresa regimului din țara noastră și URSS.”>>

Pro domo…

Revin, în finalul acestui serial, la Adrian Costea. L-am ales ca punct de referinţă în prezentarea capitolului Miliţa Petraşcu, din cel puţin şase motive:
1. Relatările sale sunt inedite.
2. Adrian Costea a fost elevul Miliţei Petraşcu.
3. Declaraţiile dezvăluie aspecte dramatice din realitatea unei existenţe complexe a unei mari artiste, ceea ce determină noi înţelesuri ale operei.
4. A ajuns la Marcel Iancu, în Israel, cu o scrisoare de recomandare de la Miliţa Petraşcu.
5. A ajuns la Leo Castelli, în New York, cu o scrisoare de recomandare de la Marcel Iancu.
6. Adrian Costea a confirmat încrederea pe care amândoi (Miliţa şi Marcel Iancu) i-au acordat-o, prin valoarea sculpturilor sale, cumpărate de mari colecţionari de artă şi semnalate de presa de specialitate străină. Prestigiul său artistic conferă autoritate şi credibilitate declaraţiilor sale, pe care le-am folosit ca suport în relatările mele.

„Regina Maria” şi „Portret de femeie”

Era zăpadă afară şi murise Miliţa

Adrian Costea şi-a încheiat evocarea despre Miliţa Petraşcu într-un registru de mare amărăciune: „România continuă să ignore pe unul dintre maeştrii secolului XX, sculptoriţa Miliţa Petraşcu, a cărei casă ar fi trebuit să fie astăzi un muzeu cu numele ei. Din nefericire, această casă a devenit între timp locuinţa unor persoane, care şi-au însuşit-o prin metode mai mult decât discutabile. În anul morţii Miliţei, în plin comunism, un tovarăş pe nume Crăciun a obţinut titlul de legatar universal, inclusiv moştenirea imobilului. De moartea Miliţei am aflat de la tata, care mi-a dat telefon în Munchen. Nu mai ştiu exact când se întâmpla asta, dar îmi amintesc că mi-a comunicat două lucruri: că e zăpadă afară şi că a murit Miliţa. Am aflat ulterior că actul notarial avea numărul de înregistrare 136 şi era datat 28 aprilie 1976”.

Casa Miliţei Petraşcu – monument de importanţă universală

Dacă e adevărat ce spune Adrian Costea, şi dacă e adevărat, conform informaţiilor publice, că Miliţa Petraşcu a murit în februarie 1976, atunci suntem fie în faţa unui furt de proporţii dovedit, fie în faţa unei situaţii paranormale: când l-a desemnat legatar universal pe acel tovarăş Crăciun, Miliţa Petraşcu era moartă de mai bine de două luni. În mod normal, acel act ar trebui anulat.

Jaful este cu atât mai grav cu cât locuinţa Miliţei includea şi atelierul. Acolo avea zeci de lucrări, desene, schiţe, masa de modelaj instrumentele de lucru. Printre acestea se afla şi acel ciocan de sculptură dăruit de Brâncuşi şi pe care nu lăsa pe nimeni să-l atingă. Şi mai erau şi câteva lucrări de Brâncuşi. Unde sunt toate acestea? Cine le-a luat? Şi dacă le-a luat, cu ce drept?

Sunt convins că nu sunt primul care află cele de mai sus. Dar este pentru prima dată, până ASTĂZI, 20 NOIEMBRIE 2011, când această problemă este expusă pe spaţiul public. Unde sunt obiectele şi operele din atelierul Miliţei Petraşcu? Cum a fost luat în proprietate imobilul din Pictor Negulici nr. 19? Această casă este este de patru ori monument istoric:
1. pentru că a fost proiectată de Marcel Iancu şi Miliţa Petraşcu,
2. pentru că a fost construită de Marcel Iancu şi Miliţa Petraşcu,
3. pentru că aici a locuit şi a lucrat Miliţa Petraşcu,
4. dar mai ales pentru că acesta a fost singurul atelier în care Brâncuşi a mai lucrat în România, după plecarea sa din ţară. S-a întâmplat de mai multe ori, la revenirile lui sporadice, iar lucrarea „Cap expresie”, la care a fost coautor, aici a fost realizată.

„Toate acestea ar trebui scrise pe o mare placă de bronz şi pusă pe clădire. Pentru că nu e doar un monument de importanţă naţională, ci unul de importanţă UNIVERSALĂ” – subliniază Adrian Costea.

Citeşte şi:

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (IX). Miliţa, leliţa…

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VIII). Miliţa, roaba lui Brâncuşi

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VII). Miliţa Petraşcu, răzvrătita

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VI). Maria Tănase, „bocitoarea profesionistă”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (V). Cella Delavrancea

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (IV). Peggy Guggenheim, „amanta moderniştilor”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (III). Nancy Cunnard şi Vera Moore

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (II). Nume de cod „Morice”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (I) „Materialul didactic”

Sursa: certitudinea.ro

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (IX). Miliţa, leliţa…

Se prea poate ca maniera oarecum brutală de a prezenta personajul Brâncuşi să fie taxată drept iconoclasm (ceea ce s-a şi întâmplat) şi să-mi atragă unele ostilităţi. Consider însă că Brâncuşi trebuie iubit în cunoştinţă de cauză. Faptul că a strivit-o realmente, cu personalitatea lui, pe Miliţa Petraşcu poate fi judecată, în perspectivă obişnuită, ca o mare cruzime. În realitate, coliziunea dintre personalităţile lor era o luptă între doi uriaşi, în care cel mai puternic a ieşit învingător. Nu prea putem cuprinde şi înţelege această luptă în toate datele ei, pentru că o judecăm cu măsura dimensiunilor noastre. Şederea îndelungată a Miliţei lângă Brâncuşi n-a făcut decât să confirme şi să întărească celebrele cuvinte ale acestuia, atunci când l-a părăsit pe Rodin: „La umbra copacilor mari nu creşte nimic”.

Pe de altă parte, muşamalizarea „petelor” lui Constantin Brâncuşi denunţă neputinţa noastră de a-l accepta aşa cum a fost şi condiţionează valoarea operei sale de o morala comună pe care-l obligăm, postum, s-o respecte. Îl obligăm pe cel mai mare sculptor modern al lumii să fi fost perfect ca însăşi esenţa zborului. Îl înghesuim cu forţa într-un mulaj care nu este tiparul lui, ci al nostru. Sau, vorba lui Adrian Costea: „Vitrina în care l-am pus pe Brâncuşi este, de fapt, o oglindă. Şi ce poţi vedea într-o oglindă”. Pe scurt, „Sfântul din Montparnasse” a fost un artist uriaş, dar n-a fost un om perfect.

În privinţa Miliţei Petraşcu, iată cum o evocă acelaşi Adrian Costea pe fosta lui profesoară:
„Cunoscând, aproximativ, tipul şi caracterul celor două personaje, cum am putea da crezare faptului că relaţia lor a fost una superficială, fără nicio substanţă, la limita inexistenţei şi negării? Miliţa era o femeie temperamentală, fierbinte. Prima ei căsătorie a avut loc la vârsta de 17 ani. Brâncuşi îi spunea « Leliţa » şi, pentru motive necunoscute, Leliţa a făcut în aşa fel încât acesta să poată ridica, la Târgu-Jiu, ceea ce ştim cu toţii că a ridicat. Referitor la Brâncuşi, departe de ochii şi de urechile lumii, Miliţa utiliza, între altele, cuvintele şi expresiile următoare: misterios, magic, mistic, arhaic, intuitiv, mitic, calculat, fascinant, «predilecţie acută spre eternitate», şi «dorinţa puternică de a manipula şi a se pune în scenă»…

Sunt foarte revoltat de maniera – sau, mai bine zis, lipsa de manieră – în care a fost şi este apreciată Miliţa Petraşcu în România. În anii ’67 – ’68, când i-am fost elev, Miliţa era o mina de aur în tot ceea ce priveşte arta din prima jumătate a secolului XX. Nu numai că ştia aproape totul, dar văzuse şi trăise pe propria-i piele, ca artist şi ca femeie, momentele cele mai incandescente şi aproape toate personajele epocii respective. În perioada în care am cunoscut-o, amărăciunea ei era copleşitoare. Bătrâneţea şi neputinţa o rodeau atât din interior, cât şi din exterior. Susţinea că detestă suvenirurile şi amintirile, dar minţea cu neruşinare, pentru că nu scăpa nicio ocazie să-mi povestească, aproape cu forţa, cam tot ce trăise. Mai spunea că detestă să plângă dar, de multe ori, dimineaţa, o găseam cu ochii unflaţi şi roşii de lacrimi, ascunse, credea ea, cu dibăcie.

În 1967 casa pe care Miliţa, în mod miraculos, o recuperase, era, practic, goală. Mai avea cu ea, în acel moment, într-o pungă de hârtie, câteva scrisori şi fotografii care scăpasera urgiei, scrisori şi fotografii pe care mi le citea şi arăta, cel puţin o dată pe zi. Când Miliţa a intrat pentru prima dată în atelierul lui Brâncuşi, acesta avea 43 de ani iar ea 27. De ce nu se vorbeşte de faptul că Miliţa a lucrat non-stop cu Brâncuşi, din 1919 pâna în 1923 şi, din nou, în 1927? Cum a putut o femeie cu un caracter atât de puternic să stea lângă Brancuşi timp de şase ani, perioadă despre care nu se ştie nimic concret?”… (VA URMA)

Citeşte şi:

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VIII). Miliţa, roaba lui Brâncuşi

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VII). Miliţa Petraşcu, răzvrătita

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VI). Maria Tănase, „bocitoarea profesionistă”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (V). Cella Delavrancea

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (IV). Peggy Guggenheim, „amanta moderniştilor”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (III). Nancy Cunnard şi Vera Moore

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (II). Nume de cod „Morice”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (I) „Materialul didactic”

Sursa: certitudinea.ro

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VIII). Miliţa, roaba lui Brâncuşi

În biografiile publice ale Miliţei Petraşcu întâlnim formulări de genul: „Între 1912 şi 1924 studiază sculptura la Paris, în atelierele lui Bourdelle, Matisse şi Brâncuşi. Se împrieteneşte cu nume ilustre ale avangardei pariziene, printre care soţii Delaunay, scriitorul Ilya Erhenburg şi poetul Guillaume Appolinaire”. Sau: „În 1919 participă la Salonul Independenților cu un bust. Face cunoștință cu Constantin Brâncuși, care îi devine ghid în lumea sculpturii moderne. Amprenta personalității artistice a Miliței Petrașcu poartă urme ușor sesizabile ale măestriei lui Brâncuși, reprezentând pentru ea un câmp magnetic în care a gravitat toată viața”…

Aproximativ corect, dar, în esenţă, irelevant şi evaziv, ca un mulaj, ca o mască. Deci, fundamental fals! În 1919, când a ajuns în Impasse Ronsin, Miliţa lucrase într-adevăr cu Bourdelle şi Matisse şi avea propriul ei atelier, dar vizita aceea nefericită i-a distrus viaţa şi, aproape, şi cariera. S-a prezentat la Brâncuşi, i-a spus cine este, i-a arătat ce ştie, iar maestrul i-a spus că e talentată, că stăpâneşte foarte bine şi în egală măsură tehnica abstractă şi cea clasică şi că are mâinile făcute pentru cioplit. Ceea putea să fie adevărat dar, în acelaşi timp, o simplă stratagemă de cucerire, căci Miliţa avea mâinile mici, fragile şi fine, făcute pentru mângâiat şi modelat. De altfel, ea n-a excelat niciodată în sculptura cioplită…

Din ceea ce i-a relatat lui Adrian Costea, din ce a lăsat ea să se înţeleagă şi din ce a dedus acesta, Miliţa s-a îndrăgostit de Brâncuşi pentru tot restul vieţii ei, cu o pasiune care era cât pe ce s-o anihileze ca artist. A doua zi după întâlnirea din atelier, maestrul s-a dus cu ea să-i cumpere ciocan şi dălţi şi a invitat-o la masă. Din seara aceea, Miliţa a rămas la el, cu scurte intermitenţe, până în 1924. Brâncuşi a avertizat-o că n-o iubeşte, dar n-a gonit-o. În schimb a făcut abstracţie de prezenţa ei cu o cruzime olimpiană. Miliţa fost martora tuturor experienţelor artistice şi amoroase ale iubitului ei şi i-a stat la dispoziţie de câte ori „stăpânul” avea chef de ea. A fost roaba lui! Cel mai mult a durut-o, probabil, momentul în care Brâncuşi a plecat în România cu americanca de origine irlandeză Eileen Lane (între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922). În aceeaşi perioadă, Brâncuşi a cunoscut-o şi pe Cella Delavrancea, pe care a cucerit-o cam după acelaşi scenariu.

Din punct de vedere artistic, deşi majoritatea criticilor de artă consideră că Brâncuşi a influenţat-o pozitiv, se pare că lucrurile au stat invers. Miliţa şi-a abandonat extraordinarele portrete, în care excela fără concurenţă, şi a intrat în capcana stilului şi căutărilor lui Brâncuşi, care erau interesante, exotice, dar… nu erau ale ei. I-au trebuit ani ca să se smulgă din ele şi să se reîntoarcă la ea însăşi.

Primul pas l-a făcut în 1924, când şi-a părăsit „sultanul” şi a venit în România. A reluat cu toată disperarea legătura întreruptă cu Marcel Iancu, dar în condiţii restrictive, căci Marcel Iancu era însurat. În 1925, învinsă şi resemnată, Miliţa s-a măritat cu un profesor de la Academia Militară, pe nume Emil Petraşcu. Relaţia cu Marcel Iancu a continuat în secret, dar situaţia era de-a dreptul autistă, în care fiecare era izolat în propriul infern: Marcel Iancu o iubea cu pasiune pe Miliţa, Miliţa continua să-l iubească cu disperare pe Brâncuşi iar Brâncuşi nu iubea pe nimeni. Miliţa şi Marcel erau căsătoriţi (fiecare cu altcineva), el era liber.

În 1937, Miliţa Petraşcu a primit oferta de a realiza complexul monumental de la Tg. Jiu, iar ea i l-a cedat lui Brâncuşi. Dar nu pentru că aşa a vrut, ci pentru că el i-a cerut-o. Iar ea a acceptat. Mai mult, s-a luptat din toate puterile cu autorităţile pentru ca lucrările să se desfăşoare corect şi în termenele fixate. S-a luptat ca şi când ar fi fost proiectul ei. „Fără determinarea, aproape violentă, a Miliţei, şi fără forţa ei de convingere pe lângă cei care deţineau puterea de decizie la vremea respectivă, Brâncuşi nu ar fi construit niciodată complexul de la Targu Jiu – relatează Adrian Costea. Cu lacrimi în ochi, îmi povestea de vremurile când Brâncuşi venea în Pictor Negulici (strada pe care se afla locuinţa Miliţei, construită de Marcel Iancu n.r.), bineînţeles, îmbrăcat în frac. Şi, ca să şocheze întreaga audienţă, aşa cum de altfel erau stilul şi tactica lui, privea şampania şi caviarul, dar mânca slănină cu mujdei şi bea zeamă de varză, fapt care, evident, şoca pe toată lumea… În atelierul ei, printre alte ciocane, exista şi unul foarte uzat, lucios, pe care nu aveam dreptul să-l ating: era primul ciocan pe care Brâncuşi i-l oferise atunci când s-au cunoscut, ca să-şi înceapă cariera ei de cioplitor”. (VA URMA)

Citeşte şi:

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VII). Miliţa Petraşcu, răzvrătita

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VI). Maria Tănase, „bocitoarea profesionistă”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (V). Cella Delavrancea

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (IV). Peggy Guggenheim, „amanta moderniştilor”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (III). Nancy Cunnard şi Vera Moore

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (II). Nume de cod „Morice”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (I) „Materialul didactic”

Sursa: certitudinea.ro

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VII). Miliţa Petraşcu, răzvrătita

Am lăsat la sfârşit această poveste din viaţa genialului sculptor (poveste care, cronologic, s-ar fi plasat în perioada scandalului cu „Prinţesa X” şi a relaţiei cu Eileen Lane), pentru că ea reprezintă un caz special şi aproape în totalitate necunoscut. Se ştie că Brâncuşi i-a fost maestru, că ar fi influenţat-o în creaţie, că ar fi inspirat-o în realizarea anumitor lucrări etc., dar nimic concret.

În realitate Brâncuşi a fost, pentru Miliţa Petraşcu, ţinta unei pasiuni devastatoare, o mare neîmplinire şi o frustrare pe care a dus-o cu ea în mormânt. Brâncuşi n-a răspuns cu iubire unei mari iubiri, pentru el Miliţa a fost una dintre femeile care i-au « alimentat » creaţia. Miliţa Petraşcu a apucat să relateze anumite detalii ale acestei poveşti lui Adrian Costea, în perioada în care acesta i-a fost elev. Dar ce putea o femeie în vârstă să-i povestească unui copil? Atât cât a putut spune aruncă însă o altă lumină asupra personalităţii atât de nedrept uitate a uneia dintre cele mai mari artiste plastice ale acestei ţări.

S-a născut în Chişinău, la 31 decembrie 1892, într-o familie suficient de înstărită cât să-i dea o educaţie pretenţioasă. Ştia la perfecţie rusa, germana şi franceza. Pe mama ei o chema Varvara Ojoga (nume de fată Gheleţki), iar pe tată Nikolai Nikolaevici Nedov. Bunicul după mamă era preot şi avea o legătură de rudenie cu Bogdan Petriceicu Haşdeu. Şi-a început studiile în Rusia, la Academia de Arte din Moscova. Prima ei îndrumătoare a fost Natalia Goncearcova, una dintre personalităţile artei ruseşti din această perioadă. În 1908, la vîrsta de 16 ani, Miliţa se afla în Crimeea, într-un anturaj de tineri rebeli, printre care şi un oarecare Pierre Curie, cel care o va face femeie şi, foarte curând, soţia sa. S-au mutat amândoi la Petrograd, pentru a urma cursurile Universităţii de Litere şi Filosofie Bestujev, dar aici mariajul lor s-a frânt.

Miliţa l-a părăsit şi pe Pierre, şi cele două facultăţi şi a plecat singură în Germania, la Munchen, pentru a se înscrie la Academia de pictură condusă de Wassily Kandinsky şi Aleksej von Jawlensky, promotorii expresionismului. În 1914 se afla în Elveţia, la Zurich, unde şi-a reîntâlnit vechii prieteni din Crimeea, mai puţin pe fostul soţ. Locul îi prieşte, prietenii de asemenea, aşa că îşi prelungeşte şederea în Elveţia, mai ales că ţara, fiind neutră, era ferită de ravagiile pe care le făcea războiul mondial în restul Europei. Pe 5 februarie 1916, un grup de „răzvrătiţi” (Hugo Ball, Emmy Hennings, Marcel Iancu, Richard Huelsenbeck, Tristan Tzara, şi Jean Arp) înfiinţează la Zurich Cabaretul Voltaire, loc de întâlnire al artiştilor şi politicienilor nonconformişti. Printre aceştia din urmă se afla şi un tânăr revoluţionar pe nume Vladimir Ilici Lenin.

Miliţa Petraşcu frecventează încă de la început Cabaretul Voltaire şi e martoră la actul de naştere al mişcării anarhiste DADA, al cărei mentor era Tristan Tzara. „Anarhiştii” încearcă să-l coopteze în mişcare pe Lenin, dar nu reuşesc. Reuşeşte în schimb Miliţa să-l „coopteze”, într-o relaţie amoroasă de scurtă durată. Nici nu putea fi altfel, pentru că erau profund incompatibili: Lenin avea alte „preocupări” (după cum s-a văzut în istorie) iar Miliţa nu era genul de femeie care să accepte jumătăţi de măsură. Aşa că îl abandonează pe viitorul conducător al imperiului sovietic şi se orientează spre Marcel Iancu.

Relaţia cu acesta e o poveste ciudată şi tristă. Niciodată împlinită, niciodată terminată, ea a rămas undeva la jumătatea drumului între dragoste şi prietenie, întreruptă de un destin încâlcit sau de imprevizibilele decizii ale Miliţei ceea ce, până la urmă, e acelaşi lucru. Principalul „vinovat” al acestei mari neîmpliniri a fost însă Constantin Brâncuşi. (VA URMA)

Citeşte şi:

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VI). Maria Tănase, „bocitoarea profesionistă”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (V). Cella Delavrancea

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (IV). Peggy Guggenheim, „amanta moderniştilor”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (III). Nancy Cunnard şi Vera Moore

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (II). Nume de cod „Morice”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (I) „Materialul didactic”

Sursa: certitudinea.ro