FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VIII). Miliţa, roaba lui Brâncuşi

În biografiile publice ale Miliţei Petraşcu întâlnim formulări de genul: „Între 1912 şi 1924 studiază sculptura la Paris, în atelierele lui Bourdelle, Matisse şi Brâncuşi. Se împrieteneşte cu nume ilustre ale avangardei pariziene, printre care soţii Delaunay, scriitorul Ilya Erhenburg şi poetul Guillaume Appolinaire”. Sau: „În 1919 participă la Salonul Independenților cu un bust. Face cunoștință cu Constantin Brâncuși, care îi devine ghid în lumea sculpturii moderne. Amprenta personalității artistice a Miliței Petrașcu poartă urme ușor sesizabile ale măestriei lui Brâncuși, reprezentând pentru ea un câmp magnetic în care a gravitat toată viața”…

Aproximativ corect, dar, în esenţă, irelevant şi evaziv, ca un mulaj, ca o mască. Deci, fundamental fals! În 1919, când a ajuns în Impasse Ronsin, Miliţa lucrase într-adevăr cu Bourdelle şi Matisse şi avea propriul ei atelier, dar vizita aceea nefericită i-a distrus viaţa şi, aproape, şi cariera. S-a prezentat la Brâncuşi, i-a spus cine este, i-a arătat ce ştie, iar maestrul i-a spus că e talentată, că stăpâneşte foarte bine şi în egală măsură tehnica abstractă şi cea clasică şi că are mâinile făcute pentru cioplit. Ceea putea să fie adevărat dar, în acelaşi timp, o simplă stratagemă de cucerire, căci Miliţa avea mâinile mici, fragile şi fine, făcute pentru mângâiat şi modelat. De altfel, ea n-a excelat niciodată în sculptura cioplită…

Din ceea ce i-a relatat lui Adrian Costea, din ce a lăsat ea să se înţeleagă şi din ce a dedus acesta, Miliţa s-a îndrăgostit de Brâncuşi pentru tot restul vieţii ei, cu o pasiune care era cât pe ce s-o anihileze ca artist. A doua zi după întâlnirea din atelier, maestrul s-a dus cu ea să-i cumpere ciocan şi dălţi şi a invitat-o la masă. Din seara aceea, Miliţa a rămas la el, cu scurte intermitenţe, până în 1924. Brâncuşi a avertizat-o că n-o iubeşte, dar n-a gonit-o. În schimb a făcut abstracţie de prezenţa ei cu o cruzime olimpiană. Miliţa fost martora tuturor experienţelor artistice şi amoroase ale iubitului ei şi i-a stat la dispoziţie de câte ori „stăpânul” avea chef de ea. A fost roaba lui! Cel mai mult a durut-o, probabil, momentul în care Brâncuşi a plecat în România cu americanca de origine irlandeză Eileen Lane (între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922). În aceeaşi perioadă, Brâncuşi a cunoscut-o şi pe Cella Delavrancea, pe care a cucerit-o cam după acelaşi scenariu.

Din punct de vedere artistic, deşi majoritatea criticilor de artă consideră că Brâncuşi a influenţat-o pozitiv, se pare că lucrurile au stat invers. Miliţa şi-a abandonat extraordinarele portrete, în care excela fără concurenţă, şi a intrat în capcana stilului şi căutărilor lui Brâncuşi, care erau interesante, exotice, dar… nu erau ale ei. I-au trebuit ani ca să se smulgă din ele şi să se reîntoarcă la ea însăşi.

Primul pas l-a făcut în 1924, când şi-a părăsit „sultanul” şi a venit în România. A reluat cu toată disperarea legătura întreruptă cu Marcel Iancu, dar în condiţii restrictive, căci Marcel Iancu era însurat. În 1925, învinsă şi resemnată, Miliţa s-a măritat cu un profesor de la Academia Militară, pe nume Emil Petraşcu. Relaţia cu Marcel Iancu a continuat în secret, dar situaţia era de-a dreptul autistă, în care fiecare era izolat în propriul infern: Marcel Iancu o iubea cu pasiune pe Miliţa, Miliţa continua să-l iubească cu disperare pe Brâncuşi iar Brâncuşi nu iubea pe nimeni. Miliţa şi Marcel erau căsătoriţi (fiecare cu altcineva), el era liber.

În 1937, Miliţa Petraşcu a primit oferta de a realiza complexul monumental de la Tg. Jiu, iar ea i l-a cedat lui Brâncuşi. Dar nu pentru că aşa a vrut, ci pentru că el i-a cerut-o. Iar ea a acceptat. Mai mult, s-a luptat din toate puterile cu autorităţile pentru ca lucrările să se desfăşoare corect şi în termenele fixate. S-a luptat ca şi când ar fi fost proiectul ei. „Fără determinarea, aproape violentă, a Miliţei, şi fără forţa ei de convingere pe lângă cei care deţineau puterea de decizie la vremea respectivă, Brâncuşi nu ar fi construit niciodată complexul de la Targu Jiu – relatează Adrian Costea. Cu lacrimi în ochi, îmi povestea de vremurile când Brâncuşi venea în Pictor Negulici (strada pe care se afla locuinţa Miliţei, construită de Marcel Iancu n.r.), bineînţeles, îmbrăcat în frac. Şi, ca să şocheze întreaga audienţă, aşa cum de altfel erau stilul şi tactica lui, privea şampania şi caviarul, dar mânca slănină cu mujdei şi bea zeamă de varză, fapt care, evident, şoca pe toată lumea… În atelierul ei, printre alte ciocane, exista şi unul foarte uzat, lucios, pe care nu aveam dreptul să-l ating: era primul ciocan pe care Brâncuşi i-l oferise atunci când s-au cunoscut, ca să-şi înceapă cariera ei de cioplitor”. (VA URMA)

Citeşte şi:

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VII). Miliţa Petraşcu, răzvrătita

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VI). Maria Tănase, „bocitoarea profesionistă”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (V). Cella Delavrancea

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (IV). Peggy Guggenheim, „amanta moderniştilor”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (III). Nancy Cunnard şi Vera Moore

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (II). Nume de cod „Morice”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (I) „Materialul didactic”

Sursa: certitudinea.ro

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VII). Miliţa Petraşcu, răzvrătita

Am lăsat la sfârşit această poveste din viaţa genialului sculptor (poveste care, cronologic, s-ar fi plasat în perioada scandalului cu „Prinţesa X” şi a relaţiei cu Eileen Lane), pentru că ea reprezintă un caz special şi aproape în totalitate necunoscut. Se ştie că Brâncuşi i-a fost maestru, că ar fi influenţat-o în creaţie, că ar fi inspirat-o în realizarea anumitor lucrări etc., dar nimic concret.

În realitate Brâncuşi a fost, pentru Miliţa Petraşcu, ţinta unei pasiuni devastatoare, o mare neîmplinire şi o frustrare pe care a dus-o cu ea în mormânt. Brâncuşi n-a răspuns cu iubire unei mari iubiri, pentru el Miliţa a fost una dintre femeile care i-au « alimentat » creaţia. Miliţa Petraşcu a apucat să relateze anumite detalii ale acestei poveşti lui Adrian Costea, în perioada în care acesta i-a fost elev. Dar ce putea o femeie în vârstă să-i povestească unui copil? Atât cât a putut spune aruncă însă o altă lumină asupra personalităţii atât de nedrept uitate a uneia dintre cele mai mari artiste plastice ale acestei ţări.

S-a născut în Chişinău, la 31 decembrie 1892, într-o familie suficient de înstărită cât să-i dea o educaţie pretenţioasă. Ştia la perfecţie rusa, germana şi franceza. Pe mama ei o chema Varvara Ojoga (nume de fată Gheleţki), iar pe tată Nikolai Nikolaevici Nedov. Bunicul după mamă era preot şi avea o legătură de rudenie cu Bogdan Petriceicu Haşdeu. Şi-a început studiile în Rusia, la Academia de Arte din Moscova. Prima ei îndrumătoare a fost Natalia Goncearcova, una dintre personalităţile artei ruseşti din această perioadă. În 1908, la vîrsta de 16 ani, Miliţa se afla în Crimeea, într-un anturaj de tineri rebeli, printre care şi un oarecare Pierre Curie, cel care o va face femeie şi, foarte curând, soţia sa. S-au mutat amândoi la Petrograd, pentru a urma cursurile Universităţii de Litere şi Filosofie Bestujev, dar aici mariajul lor s-a frânt.

Miliţa l-a părăsit şi pe Pierre, şi cele două facultăţi şi a plecat singură în Germania, la Munchen, pentru a se înscrie la Academia de pictură condusă de Wassily Kandinsky şi Aleksej von Jawlensky, promotorii expresionismului. În 1914 se afla în Elveţia, la Zurich, unde şi-a reîntâlnit vechii prieteni din Crimeea, mai puţin pe fostul soţ. Locul îi prieşte, prietenii de asemenea, aşa că îşi prelungeşte şederea în Elveţia, mai ales că ţara, fiind neutră, era ferită de ravagiile pe care le făcea războiul mondial în restul Europei. Pe 5 februarie 1916, un grup de „răzvrătiţi” (Hugo Ball, Emmy Hennings, Marcel Iancu, Richard Huelsenbeck, Tristan Tzara, şi Jean Arp) înfiinţează la Zurich Cabaretul Voltaire, loc de întâlnire al artiştilor şi politicienilor nonconformişti. Printre aceştia din urmă se afla şi un tânăr revoluţionar pe nume Vladimir Ilici Lenin.

Miliţa Petraşcu frecventează încă de la început Cabaretul Voltaire şi e martoră la actul de naştere al mişcării anarhiste DADA, al cărei mentor era Tristan Tzara. „Anarhiştii” încearcă să-l coopteze în mişcare pe Lenin, dar nu reuşesc. Reuşeşte în schimb Miliţa să-l „coopteze”, într-o relaţie amoroasă de scurtă durată. Nici nu putea fi altfel, pentru că erau profund incompatibili: Lenin avea alte „preocupări” (după cum s-a văzut în istorie) iar Miliţa nu era genul de femeie care să accepte jumătăţi de măsură. Aşa că îl abandonează pe viitorul conducător al imperiului sovietic şi se orientează spre Marcel Iancu.

Relaţia cu acesta e o poveste ciudată şi tristă. Niciodată împlinită, niciodată terminată, ea a rămas undeva la jumătatea drumului între dragoste şi prietenie, întreruptă de un destin încâlcit sau de imprevizibilele decizii ale Miliţei ceea ce, până la urmă, e acelaşi lucru. Principalul „vinovat” al acestei mari neîmpliniri a fost însă Constantin Brâncuşi. (VA URMA)

Citeşte şi:

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VI). Maria Tănase, „bocitoarea profesionistă”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (V). Cella Delavrancea

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (IV). Peggy Guggenheim, „amanta moderniştilor”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (III). Nancy Cunnard şi Vera Moore

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (II). Nume de cod „Morice”

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (I) „Materialul didactic”

Sursa: certitudinea.ro