Pe la începutul anilor 2000, am publicat în ziarul „Național” un text care se intitula „Despre eternitatea gândacilor de bucătărie”. Îmi exprimam acolo îngrijorarea că, dintre toate ființele existente pe pământ, cele mai adaptabile și mai rezistente sunt cele care se hrănesc din dejecții și gunoaie și că rezistența acestora frizează, uneori, eternitatea.

Nu am primit, de atunci încoace, niciun semnal care să-mi invalideze temerile. Însă, nici atunci, nici acum, nu am căzut în ispita de a-mi abandona opțiunile morale și existențiale.
Am urmărit, în timp, comportamentul oamenilor atunci când sunt puși în fața unor lucruri care le depășesc puterea de înțelegere. Cei mai mulți au reacția ardeleanului care a văzut pentru prima dată o girafă: „Așa ceva nu există!”. Până aici lucrurile sunt omenește acceptabile, căci e vorba de un refuz pasiv.

Când însă cel în cauză vrea să distrugă ceea ce nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă și mobilizează, în acest sens, toate resursele de ură ancestrală care zac în el, avem de-a face cu un caz de devianță psihologică.

Un asemenea caz de patologie morală gravă este, pentru mine, analistul  priceput la toate cristian tudor popescu, a cărui „maladie” se dezlănțuie numai în contact cu ceea ce iese din cadrele imundului și abjectului cutumiar.

Un prim exemplu ar fi reacția sa, într-o emisiune de la Digi 24 din aprilie 2017, vizavi de primarul din Prundeni, care a vrut să plece la Las Vegas în schimb de experiență, pe bani publici. Cazul a fost destul de mediatizat, nu insist asupra lui… Dar nu asta l-a indignat pe cristian tudor popescu (povestea cu Las Vegas-ul a tratat-o cu amuzament, expediind-o în câteva ironii pasagere), ci faptul că primarul a „îndrăznit” să tipărească, în condiții grafice deosebite, o monografie a comunei Brebu. Nu e o deducție, este chiar mărturisirea explicită a lui cristian tudor popescu din timpul emisiunii: „Pentru că eu, de câte ori văd chestii de-astea – super-prezentări, albume în condiții grafice de cazi pe spate – am aceeași reacție ca Hermann Goering: când aud de cultură, îmi vine să pun mâna pe pistol (n.r. în realitate cuvintele îi aparțin lui Joseph Goebbels). Eu când văd albume din astea, îmi vine să le spun celor de la DNA să facă o vizită prin Brebu…”. Cu alte cuvinte, pentru cristian tudor popescu, tot ceea ce încearcă să fie frumos și de calitate reprezintă automat o infracțiune.

Aș fi păstrat pentru mine observațiile de mai sus, mulțumindu-mă cu constatarea unor frustrări demne mai degrabă de compasiune decât de ripostă. Numai că atitudinea maladivă a „pacientului” cristian tudor popescu a depășit cu mult cadrul convențional și controlabil al unei manifestări benigne și a devenit, după părerea mea, un pericol public, comițând un gest asemănător cu cel al nebunului care a dat cu ciocanul în Pieta.
Iată despre ce e vorba. Pe 26 mai, la o altă ediție a emisiunii moderate de Cosmin Prelipceanu (redactorul șef al Digi 24), cristian tudor popescu a adus cu sine și a prezentat, în toată splendoarea ei și cu lux de amănunte, o carte care a fost demonizată unanim, pe toate canalele de comunicare media din România, inclusiv în sute de pagini de ziare, fără ca autorii acestei campanii să știe cum arată lucrarea.

Nimeni nu s-a preocupat vreodată, din 1997 și până în momentul de față, să afle și să înțeleagă ce anume a determinat apariția acestei cărți, cum arată, ce conține, care au fost menirea și ținta vizată și, cu atât mai puțin, cine anume și în ce condiții a inventat-o și a gestionat-o. E vorba despre celebra monografie în imagini „Eternelle et Fascinante Roumanie” a lui Adrian Costea. Pe care, însă, cristian tudor popescu nu a adus-o cu intenția de a o propune sau supune unei forme oarecare de analiză sau unei dezbateri publice, ci doar pentru a o călca în picioare. Ceea ce a și făcut, cu multă vervă, ură și dispreț, dar și cu o imprudență de neînțeles pentru un jurnalist cu mari pretenții de notorietate și experiență în comunicare.
Numai că, în dorința de a avea cât mai concret, cât mai tactil, satisfacția sadică a scatologiei în direct, el a comis, cum spuneam, imprudența unei premiere naționale: a arătat, în detaliu și în toată monumentalitatea lui, un exemplar din această carte, cu toate accesoriile și ingredientele de marketing care alcătuiau ansamblul editorial. Dacă s-ar fi mulțumit doar cu discursul, fără să fi arătat și obiectul discursului, probabil că majoritatea telespectatorilor l-ar fi crezut. Arătând și „obiectul”, pentru prima dată, de la momentul apariției sale în România, o parte dintre privitori au început, evident, să observe discrepanța dintre calitatea discursului și calitatea obiectului…
Iată cum arată acest discurs pe care, pentru a elimina orice suspiciune asupra unei posibile trunchieri din partea subsemnatului, îl transcriu integral, exact cu cuvintele cu care s-a exprimat „intelectualul” cristian tudor popescu.

„Ați văzut vreodată așa ceva? (se referă la albumul „Eternelle et fascinante Roumanie”)… N-ați văzut cum arată animalu’ ăsta… Deci, dacă data trecută v-am arătat albumu’ primarului din Brebu, și am văzut și imagini pe-aici, ăsta este, față de albumu’ dîn Brebu, este cam ce este un Tyranosaurus Rex față de o pisică. Este, domnule, după părerea mea, este (rostește tare și accentuat) MONUMENTUL CORUPȚIEI DIN ROMÂNIA. Artistic!… Ar putea fi pus pă un soclu… Trebuie să avem și un monument al corupției, dom’le, de ce să n-avem?…. Corupția este în fibra noastră. E aici, e cu noi. Zi de zi și ceas de ceas. De ce să nu facem un monument și corupției? Ăsta poate fi monumentul…


Se împlinesc 20 de ani de când a fost construit. Acum!… Și am văzut o veche cunoștință a mea, Guzganul Rozaliu… L-am văzut acum… cu alegerile din 2009, cu… se dă în fapt… Domnu’ Hrebenciuc… care a făcut tot felul de declarații sibilinice pe-acolo… Și mi-am adus aminte, între multe altele, că este și artizanul acestui monument…


Iată ce avem aici. Avem niște zapisuri, niște hrisoave pentru viitorime… Ăsta este de la
(citește, cu infantilă ironie, numele editorului, așa cum se scrie): „Gro-u-pe Sain-ton-ge”… (repetă, la fel): „Groupe Saintonge”din Franța. Pentru că așa ceva nu putea fi făcut în România… Peste poate!… Care îmi comunică (citește în franceză, destul de corect, ca să demonstreze că mai înainte se prostise intenționat. Dar nu uită să traducă în românește, chipurile, în trecăt: „Avem marea plăcere și onoarea să vi-l oferim… Vă mulțumim pentru gentilețea dumneavoastră”)… Și semnătura asta pe care o vedeți aici… este a unui personaj fabulos, fascinant atunci, este a domnului Adrian Costea. Ăsta era un personaj coborât direct din Ilf și Petrov… Un escroc internațional, cu un sânge rece fenomenal – român, altfel! – și care a reușit să scoată peste cinci milioane de dolari, cu contribuția decisivă a domnului Hrebenciuc din banii, din buzunarul (dă din mână ca Nicolae Ceaușescu și pronunță următoarele cuvinte exact cu intonația acestuia:) CE-TĂ-ȚE-NI-LOR RO-MÂ-NI-EI, ca să producă ce avem aici…


Aici avem o pecete… Este ca după vremea lui Ștefan cel Mare, după cum vedeți… ceară roșie… așa… Și zice așa: „Edition
(la fel, numele editorului stâlcit prin pronunție fonetică) Saintonge (revine la citirea corectă, amestecată cu traducere în română), remis à Monsieur Cristian Tudor Popescu, elle fait partie d’un tirage dă o mie trei sute treizeci și trei dă exemplare hors commerce et numérotés de unu à o mie trei sute treizeci și trei… Hors commerce!… (Cu aerul consternat al constatării unei mari escrocherii) Deci acest obiect nu a fost pus în vânzare niciodată! Și din astea 1.333 de exemplare am primit și eu unul. Și vi-l arăt acum d-voastră…

Dedesubt se găsește, aici-șa… Tre’ să ai acum un mecanism, vedeți că au prevăzut aici, ca la groapă, știți, când să lasă coșciugul în groapă, sînt niște funii acolo… Aici e ca la groapă, tragi dă funii pentru a scoate chestia asta (râde înfundat, ca de o farsă reușită, apoi, către Cosmin Prelipceanu:) Vreți să o luați puțin în mână?… Să faceți, așa, o evaluare… Încercați puțin… E ceva, nu?… Nu oricine poate să umble cu chestia asta în mână…

Deci acesta (sic!) este o carte.  Vedeți cum e făcută? Dășchidem acum și ce vedem aici-șa?… În carte, mai e ceva… aicea, tot cadrul ăsta roșu… și acuma, vedeți (se screme, efectiv, mimând un efort imens), trebuie să scoatem dă aici (același joc de efort supraomenesc), hopa!, așa, scoatem… Cutie în cutie. (râde ca de o absurditate comică)… Și mai e o cutie în cutie… Hopa! Așa… Și acuma vă rog să deschideți, să răsfoiți dumneavoastră…

Este o frumoasă fată din România (se referă la imaginea de pe copertă)… Iată poze!… Este o carte cu poze, dom’le… Cu poze dă oameni. Cu poze dă oameni, dă garduri… „Eterna și fascinanta Românie”. (comentează o imagine:) Asta e dă la Ateneu… Are și semn de carte cu care poți să omori un om… E și cu ouă dă Paști… (Repetă, pentru a sublinia absurdul ideii de a pune imagini cu ouă încondeiate pe un semn de carte:)… Cu ouă dă Paști! Semnul dă carte e cu ouă dă Paști!…

Iată, l-am păstrat 20 de ani – obiectul ăsta – , că m-am gândit că vine și ziua lui. A venit… Monumentul corupției!… Deci această SPLENDIDĂ aberație… vă dați seama…? E patafizic… Un obiect patafizic… foarfece pentru patru mâini, fluier luminos pentru câine surd, un broscoporc, o aricioară… Este un obiect care nu există!… Cum să concepi că o să vină investitorii? Că d-aia a fost făcut!… Da’ așa ceva nu poate fi manevrat de o ființă umană, după cum vedeți… Cine stă cu cărămida asta să umble p-acolo?… Asta era considerat (sic!) cheia aducerii investitorilor și turiștilor în România. Și pentru asta s-au dat PESTE CINCI MILIOANE DĂ DOLARI… Un singur lucru demonstrează acest obiect: că România este într-adevăr eternă și fascinantă”.

Cristian tudor popescu suferă, cred, de sindromul anti-Pieta, sau sindromul isteriei în fața perfecțiunii. De aceea, cred că el trebuie tratat cu multă omenească înțelegere, însă nu mai trebuie lăsat fără pază în spațiul delicat și vulnerabil al culturii. Ceea ce a făcut cristian tudor popescu este un atentat major la sacralitate. La orice intenție de sacralitate, căci prestația sa de la Digi 24 este o recidivă „în formă continuată”. Dar nu pentru că „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ ar fi fost, sau și-ar fi propus să fie, o formă oarecare de perfecțiune, ci pentru că întregul concept, prin calitatea înaltă a produsului final, se situează în vecinătatea proximă a ceea ce numim perfecțiune. În fapt, a fost un apogeu mondial în materie de inițiativă editorială și de marketing al ultimei tehnologii și științe a comunicării de la vremea aceea, apogeu creat pentru România și români și pus la dispoziția lor ca să-l utilizeze.
Voi încerca acum, în același sens în care, de-a lungul anilor, m-am mai pronunțat, o prezentare cât de cât corectă și nuanțată a lucrării intitulate „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ. Cartea a fost concepută, creată, finanțată, editată şi distribuită de Adrian Costea, în perioada anilor 1992-2000 și este o antologie în imagini a poporului român.  Ea a reușit, de la momentul aducerii pe teritoriul României (în 1997) şi până astăzi, paradoxala performanţă de a deveni supercunoscută, fără să fie văzută. S-au scris sute de pagini de ziare și s-au ținut sute de ore de dezbateri tv/radio în care s-au dat tot atâtea verdicte, fără ca autorii celor afirmate verbal sau în scris să fi avut vreodată cartea în faţă: ba că e de o calitate execrabilă, ba că a fost un mijloc de a devaliza Bancorexul, ba că, de fapt, nici nu s-a tipărit. Cu toate că, în fapt, ea a  ajuns în mai toate librăriile din București și marile orașe ale țării. Discursul lui cristian tudor popescu de la Digi 24 este în perfectă consonanță cu această imagine prefabricată și livrată sistematic publicului larg.
Cartea nu a fost destinată însă publicului larg, nici în România, nici în vreo altă o țară din lume. Ea s-a distribuit nominal, gratuit și direct, numai în mâinile unei elite mondiale, pentru care a fost anume creată, adică a unei elite politice, economice, financiare, militare, religioase. De asemenea, principalilor formatori internaționali de opinie, unor personalități din diverse domenii, precum și tuturor marilor instituții și organizații internaționale. „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ nu a fost destinată în niciun fel comercializării, nici directe, nici indirecte (ceea ce, pentru cristian tudor popescu, pare o impietate și chiar un cap de acuzare). Toate exemplarele care ajuns în librării și pe diversele tarabe din România au fost numai exemplare furate din cele trimise gratuit și cu bon de expediție, de la editorul Groupe Saintonge Editions din Paris către toate ministerele, Senat, Parlament, Președenție, diverse alte instituții de stat și Bancorex – în calitate de cumpărător de publicitate. Cu alte cuvinte, au ajuns pe piață, în urma unui act de delapidare organizată și comisă de funcționari ai statului român.
„Eternelle et Fascinante Roumanieˮ a fost un instrument de comunicare vizuală, creat pentru a fi pus pe masa tuturor centrelor de putere din lume, în momentul în care România avea cea mai mare nevoie. În urma evenimentelor din decembrie 1989, dar și a celor de după (mineriade, orfelinate în putrefacție), puternic mediatizate, ani în șir, pe întreg mapamondul, concluzia generală era că românii sunt un popor primitiv și sălbatic, dominat de pulsiuni criminale, inclusiv la adresa propriilor copii și bătrâni. Pe această canava a intervenit din greu și diaspora maghiară de pe întreg pământul. În primul rând cea din Statele Unite, extrem de bine organizată și poziționată, atât politic, cât și financiar. Opinia publică internațională – și, prin inducție, elitele acestei opinii – , începuse să adopte și ea ideea propagată și promovată intens de diaspora maghiară, cum că Transilvania a fost furată/confiscată Ungariei de către – cine alții? –  românii sălbatici, însetați de sânge, așa cum erau ei văzuți la televizor, peste tot și nonstop.
Aici se găsea România, ca țară și popor, în perioada anilor 1990-1997, înainte să fie acceptată în NATO și UE. Principalii conducători ai acestor două organizații decidente la nivel mondial s-au numărat, la vremea respectivă, printre primii beneficiari ai vectorului de comunicare intitulat „Eternelle et Fascinante Roumanie”. Toți liderii acestor două organizații au primit în mână, cu dedicație nominală, aceeași „oroareˮ pe care a primit-o și cristian tudor popescu, însoțită însă de o altă acrisoare, intitulată „Lettre ouvert à la democratie et au monde libre”.
Era nevoie, pentru a stopa căderea în vid a României, de un răspuns construit dintr-un cumul compact de argumente vizuale puternice, palpabile și convingătoare, care să demonstreze rapid, într-o parcurgere de 15-20 de minute, că românii nu sunt nici vampiri, nici bestii. De aceea întâlnim atât de multe chipuri în carte: pentru a li se vedea fețele de aproape, pentru a-i putea cântări și a constata că sunt oameni ca toți ceilalți oameni de pe pământ. Oameni, locuitori ai unei Românii autentice, fără machiaj. O Românie ancestrală, caldă, în culorile ei reale, demnă și verticală. Privirile chipurilor sunt directe și clare, unele inocente, altele severe. Se vede însă substanța umană în albul ochilor prezentați. O Românie care emană încredere și cheamă la ea. În desfășurătorul a 500  de imagini (o mie, cu reluarea lor în legenda de la sfârșit) nu există nicăieri capcane, pericole sau rupturi de acorduri, și nici vreo formă de propagandă sau manipulare.

Era necesară, așadar, o contrapondere de același calibru a imaginii execrabile a României, cu care era impregnată întreaga opinie publică internațională. Era nevoie urgent de o altă imagine, de o altă identitate, de o legitimitate onorabilă și credibilă de necontestat. Acesta a fost motivul apariției acestei cărți, care a reușit să recredebilizeze România și pe români în proporție de 100%, reconfigurând percepția dezastruoasă deja instalată, generând speranță și un nou suflu. Din nefericire, pentru un interval de timp extrem de scurt, căci noua imagine a României nu a fost valorificată de NIMENI. Nivelul de incompetență poilitică (același, atunci, ca și astăzi) a batjocorit, realmente cartea, distrugând-o. Și, odată cu ea, toate avantajele și oportunitățile obținute.
Toate fotografiile au fost făcute de Adrian Costea.  Ele au fost realizate în cadrul unei caravane profesionale care a durat din 1992 până în 1996, caravană care a parcurs aproximativ 80.000 km și în timpul căreia s-au făcut 240.000 de fotografii pe peliculă Kodak. S-a folosit numai tehnica tradițională, pentru că fotografia digitală nu exista încă, iar photoshopul era la primii pași. Dintre toate negativele obținute, în final s-au selectat doar 44.000, care au devenit arhiva acestei operații de comunicare. Din această arhivă au fost extrase cele 500 de imagini care se găsesc în „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ.

Dar, dincolo de aceste detalii tehnice, cartea este răvăşitoare în sine, prin încărcătura de emoţie pe care o cuprinde şi o transmite, compatibilă cu mărimea și greutatea ei. Căci, unui conținut de o asemenea complexitate și cu asemenea menire, trebuie să-i corespundă o pondere fizică pe măsură (volum și greutate) care să sugereze importanța acestui conținut. Degeaba se „sperie” cristian tudor popescu, ca de un „animal”. Probabil că domnia sa ar fi preferat o broșură, că e mai ieftină. Cu un asemenea tip de gândire, nu se poate ajunge decât la un produs de anvergura frunzei doamnei Udrea.
„Eternelle et Fascinante Roumanieˮ este epopeea în imagini a redescoperirii unui spaţiu „etern şi fascinant”, imortalizat pentru vecie între două coperte. Nu ne arată o Românie triumfală sau turistică în sensul curent al cuvântului, chiar dacă întâlnim aici imagini de o frumuseţe irespirabilă, dar nici una ridicolă şi decrepită. Totul este prezentat cu o sinceritate aproape brutală și cu o nesfârşită tandreţe, fără niciun strop de ironie.
Revin la cristian tudor popescu și propun analiza comportamentului său ca pe un studiu de caz, pentru un eventual curs de antropologie profesională la facultățile de jurnalism. Eu cred, așa cum spuneam, că ne aflăm în fața unui caz patologic recidivist și, în această perspectivă, merită studiat.
Să-i analizăm discursul pe fragmente…

„Ați văzut vreodată așa ceva? – întreabă el retoric, arătând spre albumul „Eternelle et fascinante Roumanie”… N-ați văzut cum arată animalu’ ăsta […]. Este, domnule, după părerea mea, este MONUMENTUL CORUPȚIEI DIN ROMÂNIA. Artistic!”
Cristian tudor popescu nu ne explică nici măcar o dată de ce cartea este un „monument al corupției”, dar îi recunoaște, involuntar, de mai multe ori, monumentalitatea și dimensiunea artistică. Doar că, pentru el, monumentalitatea este… un „animal”. Apoi continuă: „Ar putea fi pus pă un soclu… Trebuie să avem și un monument al corupției, dom’le, de ce să n-avem?…. Corupția este în fibra noastră. E aici, e cu noi. Zi de zi și ceas de ceas. De ce să nu facem un monument și corupției? Ăsta poate fi monumentul”
În treacăt fie spus, subscriu și eu la ideea de a pune cartea pe un soclu, dar din motive serioase și temeinice. În primul rând pentru că ar merita. Cât privește afirmația: „Corupția este în fibra noastră. E aici, e cu noi. Zi de zi și ceas de ceas” – poate în fibra dumneavoastră, domnule cristian tudor popescu. În fibra mea, nu.
Mai departe: „Domnu’ Hrebenciuc… care a făcut tot felul de declarații sibilinice pe-acolo… Și mi-am adus aminte, între multe altele, că este și artizanul acestui monument”. Domnule cristian tudor popescu, vă faceți de râs. Chiar credeți că Hrebenciuc, „Guzganul Rozaliu”, cum îl numiți d-voastră, poate imagina un asemenea proiect? Adică o asemenea acțiune de rebranding, fără precedent în istoria omenirii, pentru o țară cu 20 de milioane de locuitori, ar fi putut trece prin capul lui Viorel Hrebenciuc?…

„Iată ce avem aici. Avem niște zapisuri, niște hrisoave pentru viitorime” – continuă cristian tudor popescu, cu subînțelesul sarcastic că „uite ce aberație, ce inepție, ce monstruozitate, să faci niște scrisori sub formă de hrisoave”… Obiecția dovedește o ignoranță atît de primitivă încât nu merită vreun răspuns.

Trecând peste pocirea infantilă, prin citire fonetică, a Grupului Saintonge (editorul cărții), de o manieră specifică elevilor din curtea școlii, cristian tudor popescu zice mai departe, referindu-se, cu mânie proletară, la editură: „Groupe Saintonge din Franța! Pentru că așa ceva nu putea fi făcut în România… Peste poate!”. Adică, tradus în cuvinte: „Da’ ce, bă, în România nu puteați s-o tipăriți?”.

Păi, nu, domnule cristian tudor popescu. Nu se putea, că nu exista tipografie pentru așa ceva, nici hârtie, nici legătorie și, mai ales, nici știința de a face acest lucru. Și nici acum nu există. S-a tipărit acolo unde se putea tipări, adică acolo unde se putea obține calitatea maximă.  Pe de altă parte, există o vorbă: „Nu e treaba măgarului de unde beau oile apă”. Adică nu e treaba nimănui unde și cum vrea să tipărească editorul, atâta timp cât inițiativa, banii și decizia sunt ale lui. Pentru că volumul s-a tipărit pe banii lui Adrian Costea, conform standardelor și obiectivelor stabilite numai de el.

Ăia „peste cinci milioane de dolari”, care au fost, de fapt, 4,7 milioane, extrași, „cu contribuția decisivă a domnului Hrebenciuc din banii, din buzunarul CE-TĂ-ȚE-NI-LOR RO-MÂ-NI-EI” reprezentau, repet, contravaloarea publicităţii cumpărate de Bancorex. Publicitate care se regăsește de patru ori în ansamblul cărții, atât în interior (pagina 512 – penultima) și pe coperta 4, cât și (de două ori) pe semnul de carte, căruia cristian tudor popescu îi face o „analiză critică” de mare „finețe” culturală (a se citi: masacru): „Are și semn de carte cu care poți să omori un om… E și cu ouă dă Paști… Cu ouă dă Paști! Semnul dă carte e cu ouă dă Paști!”.

Nu vreau să psihanalizez viziunea „analistului” asupra „pericolului” pe care-l prezintă semnul de carte, vreau doar să precizez că, dacă e s-o luăm așa, mult mai periculoasă e cartea: dacă-i cade cuiva în cap, ceva s-ar putea să se spargă. Revenind la semnul de carte și la ouăle „dă paști”, mai precizez că e vorba de imaginea unor ouă încondeiate. Care, în intenția autorului, nu vizează ouăle în sine sau ce-i în ele, ci ceeea ce este PE ele. Dar aici e vorba de etnografie și n-are rost să intrăm pe teritoriul unui domeniu care-i provoacă atâta frică lui cristian tudor popescu…
Care continuă, cu aceeași sfântă indignare: „Deci acest obiect nu a fost pus în vânzare niciodată! Și din astea 1.333 de exemplare am primit și eu unul”. Adică, dacă nu a fost pus în vânzare, ci distribuit gratuit, asta este, în viziunea jurnalistului, o infracțiune gravă. Deși, atunci când faci cuiva un dar, de obicei nu ceri bani pe el de la destinatar. Cât privește faptul că, din cele 1.333 de exemplare, a primit și cristian tudor popescu unul, mare greșeală din partea lui Adrian Costea. Să dăruiești un obiect de o asemenea valoare, unui om de o asemenea nonvaloare, mi se pare ceva impardonabil…

Cristian tudor popescu încearcă, veninos și acid, să sugereze, cred, și altceva: că, de fapt, „cu banii de la Bancorexˮ s-ar fi tipărit numai 1.333 de exemplare. Ceea ce dovedește din partea sa ori rea credință, ori ignoranță, ori amândouă. Căci dacă „dășchidem aici-șa”, ca să mă exprim în limbajul domniei sale, adică  la pagina de gardă, „ce vedem noi aici-șa”? Vedem caseta tehnică și următoarea explicație: „Édité à 97.000 exemplaires en 8 langues, Allemand – Anglais – Arabe – Espagnol – Francais – Italien – Japanais – Roumain, dont 1.333 exemplaires numérotés”. Fac următoarea precizare: cartea s-a tipărit, de fapt, într-un tiraj de aproximativ 130.000 exemplare, din care o parte au fost rebuturi (diferențe de culori, fascicole legate greșit, puncte necusute, pete din cauza grosimii excesive a stratului de cerneală etc.), rămânând „curate” 97.000. Din fascicolele salvate ale rebuturilor inițiale s-au putut recompune alte 13.000 de exemplare și, astfel, s-a ajuns la un tiraj final și complet de aproximativ 110.000…

Revin: o fi văzut, sau n-o fi văzut cristian tudor popescu caseta tehnică? Eu cred că da, dar s-a făcut că plouă, pentru că altfel toată diatriba sa împotriva cărții ar fi fost lipsită de sens. Căci, la un asemenea tiraj și la un asemenea volum de hârtie, fără să mai punem la socoteală cheltuielile de distribuție nominală în 144 de țări (aproximativ 8 kg X 110.000 exemplare = 880.000 kg), suma invocată de el, ca presupus jaf național, devenea o simplă și sinistră glumă. Mi-ar face plăcere să-l văd pe cristian tudor popescu la fel de indignat în privința „frunzei” doamnei Udrea, ale cărei costuri s-au ridicat la aproape 76 de milioane de euro, din care 75 de milioane numai pentru promovare și distribuire.
Următorul pasaj este de un grotesc incalificabil, așa că mă mulțumesc doar să-l semnalez ca atare, lăsând pe seama cititorului opțiunea analizei: „Dedesubt se găsește, aici-șa… Tre’ să ai acum un mecanism, vedeți că au prevăzut aici, ca la groapă…  Știți, când să lasă coșciugul în groapă, sînt niște funii acolo… Aici e ca la groapă, tragi dă funii pentru a scoate chestia asta”.
Finalul discursului lui cristian tudor popescu marchează, cred, apogeul ignoranței și falimentul imaginii sale de „om de cultură”. Iată „apoteoza”: „Este o carte cu poze, dom’le… Cu poze dă oameni. Cu poze dă oameni, dă garduri… Eterna și fascinanta Românie”. Atât a înțeles cristian tudor popescu din „Eterna și fascinanta Românie”: „Este o carte cu poze dă oameni, dă garduri”.

La un moment dat, lui cristian tudor popescu îi scapă, referindu-se la „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ, o expresie inspirată: „această splendidă aberație”. Ei, da, aici are dreptate, cel puțin în privința adjectivului. Cât despre „aberație”, termenul se potrivește și el, dar în sensul următor: după ce ai dedicat nouă ani din viață, bani și efort personal, pentru a ridica, metaforic vorbind, o catedrală editorială poporului tău, vine poporul, în frunte cu cristian tudor popescu, să o denigreze și să o batjocorească. Și o face sistematic și temeinic, timp de 20 de ani. Este aberant, într-adevăr.
(Mai multe despre această „splendidă aberație”, citiți în textul lui Aurelian Mușat, intitulat „ETERNELLE ET FASCINANTE ROUMANIE”: analiza unui concept istoric si identitar, elaborat de Adrian Costea, prea rafinat pentru primitivismul nostru postrevoluţionar şi neocomunist, publicat în CERTITUDINEA)
Interesantă și – aș zice – morbidă „disecția” pe care o operează (cu satârul) cristian tudor popescu asupra unui obiect pe care-l detestă cu întreaga lui ființă, dar pe care a acceptat să-l primească în dar și l-a și păstrat cu sfințenie timp de 20 de ani la el în casă, pentru ca, în final să-l execute public. Dar, în toți acești ani, nu a scos o vorbă despre existența lui. 20 de ani în care a „conviețuit” cu o monstruozitate cu care se și laudă, dar o și denunță: „E patafizic… foarfece pentru patru mâini, fluier luminos pentru câine surd, un broscoporc, o aricioară… Este un obiect care nu există!”.

Aici aș face mai multe comentarii. De pildă, că afirmația în sine, luată ad literam, e schizoidă, întrucât rostitorul frazei ține în mână un obiect fizic despre care afirmă apăsat că nu există. Așadar, „analistul” cristian tudor popescu are reacția țăranului care vede girafa („Așa ceva nu există!”). Da, dar țăranul are scuza ignoranței. Cristian tudor popescu nu o are. Și nici nu ar accepta să i se atribuie. Dar să admitem și „scuza” exprimării plastice, metafora. În acest caz, observăm că subtextul cuvintelor este acuzația, condamnarea. Adică: acest obiect („Eternelle et Fascinante Roumanieˮ) există, dar n-ar trebui să existe. Deci trebuie suprimat! Nu găsim însă, în tot discursul său, niciun argument în sprijinul acestei sentințe. Întregul expozeu de spume volatile se susține doar pe impostația „demiurgică”, pedepsitoare, cu care-și enunță axiomele…
Nu-l înțeleg pe acest pseudo-Robespierre care una zice și alta fumează. Cred că lui i se potrivesc, de fapt, propriile cuvinte, rostite la adresa cărții pe care o urăște, dar o ține la el în casă. Așadar, cu același subtext, mă simt îndreptățit să spun despre cristian tudor popescu că „e patafizic…, foarfece pentru patru mâini, fluier luminos pentru câine surd, un broscoporc, o aricioară… Este un obiect care nu există!”

Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar cuvintele lui G.B. Shaw: „Când un cap se ciocnește de o carte și sună a gol, nu întotdeauna e de vină cartea”.

______________________________________

P.S. 1 Analizând cu toată onestitatea reacția furibundă a lui cristian tudor popescu la adresa subiectului în discuție, constatăm că nu e vorba de atitudinea unui individ, ci de expresia unei tipologii. În sensul că nu poți trăi o viață întreagă într-o hrubă, fără să capeți psihologie de șobolan. Iar un șobolan, când intră într-o peșteră, nu poate avea decât o reacție critică sau de indignare, față de dimensiunea peșterii. Reacție indusă, evident, de perspectiva hrubei în care a trăit. Adică: locatarul „hrubei” nu acceptă o realitate care iese din cadrele convenției de „hrubă”. Sau: un om care a trăit toată viața printre movile și mușuroaie poate să se simtă jignit atunci când vede un munte, pe care îl percepe ca pe o agresiune la sistemul său de valori. Și atunci îl critică sau, cum face cristian tudor popescu, îl împroașcă cu dejecții.
Însă nu doar cartea îl scoate din minți pe „analist” ci și, mai ales, forma de prezentare a acesteia. Pentru el este un simplu ambalaj, o pungă sau o sacoșă în care pui roșiile și varza murată cumpărate din piața Crângași. În realitate, acest „ambalaj” este, pe de o parte, un cod de adresare către destinatar, cod prestabilit în conformitate cu uzanțele internaționale, iar pe de altă parte expresia relației autorului de concept cu valoarea obiectului conținut. Care, în cazul de față, nu constă în roșii sau varză, ci este însuși poporul român, în esența sa. Această formă de respect față de ceva nespus de prețios reprezintă o convenție universală, acreditată de toată istoria culturii. O întâlnim, de pildă, în raportul dintre piatra unui inel și montura sa. Dacă piatra este un diamant de 24 de karate, montura care o înconjoară, inelul, trebuie să fie din aur sau platină, nu din aluminiu sau alpaca. Ar fi o grosolănie strigătoare la cer. Iar o piatră din sticlă ordinară nu poate fi montată pe un inel de aur. Ar fi un kitsch revoltător.
Cutia, casetele, pânza roșie cu numele României inscripționat în foiță de aur, care înconjoară „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ (adică „ambalajul”, în accepția vulgară a lui cristian tudor popescu) constituie reverența autorului față de valoarea conținutului și respectul față de destinatar. Iar conținutul este imaginea României. Singura întrebare corectă și responsabilă care cred că ar trebui pusă este următoarea: merita ROMÂNIA o asemenea reverență? Un asemenea protocol de prezentare? Și, în general, o asemenea dedicație? Cristian tudor popescu susține, amenințător și batjocoritor, că nu.


O „răsplată” oarecum asemănătoare cu cea a lui Adrian Costea, pentru un demers similar, a primit, la vremea sa, și Nicolae Iorga . În 1919, el a editat și tipărit, tot la Paris, volumul I al albumului „La Roumanie en images” care, ca și „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ, își propusese reabilitarea, în ochii străinătății, a unei țări și a unui popor strivite, atunci ca și acum, de multiple campanii de denigrare. Volumul II n-a mai apărut, dar s-a reeditat, în 1922, primul volum. Pe care erau făcute, în limba franceză, următoarele precizări:

„LA ROUMANIE EN IMAGES / VOL I / Publié sous la direction de M.P.A. / Imprimerie A.-G. L’Hoir, Paris, MCMXIX / 26, Rue de Delta, 26 / Paris”. La care mai putem adăuga, pentru deliciul lecturii lui cristian tudor popescu: „268 pages. Reproduction en noir et blanc encollée en page de titre. Illustré de nombreuses photo-gravures et reproductions en noir et blanc hors texte”.
Proiectul lui Iorga nu avea nici pe departe anvergura calitativă și cantitativă, nici acoperirea geografică urmărită de cel al lui Costea, dar sensul demersului era același. Urmarea: „LA ROUMANIE EN IMAGES” abia dacă este menționată în biografiile publice curente ale marelui istoric, iar cartea poate fi cumpărată de la diverse anticariate străine online, cu prețuri cuprinse între 20 și 60 de euro.

______________________________________

P.S. 2 „Într-o încăpere în care nu există ferestre, aerul curat este declarat nesănătos”, spunea același G.B. Shaw. Cred că de aici vine toată neînțelegerea privind apariția cărții „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ. De unde să știe un român, din România anilor 1990, să imagineze sau să execute o asemenea operație de recredibilizare a țării? Ca să depistezi importanța și necesitatea, să concepi proiectul în totalitatea sa și să duci execuția lui la bun sfârșit, îți trebuia o minte perfect adaptată la civilizația și mecanismele occidentale de gândire, de percepție și funcționare a lumii din afara granițelor noastre.

Era nevoie nu numai de o înaltă expertiză diplomatică în relațiile internaționale ci și, mai ales, de o  cunoaștere profundă a intimității celor două culturi dominante la vremea respectivă: cea anglofonă și cea francofonă. Era nevoie, așadar, de o minte versată care să știe să exploateze, cu maximum de eficacitate, fără să mintă și fără să supraliciteze penibil, sensibilitatea elitelor executive ale marilor puteri, iar asta într-un timp foarte scurt. De aici, printre altele, și necesitatea distribuției în peste 144 de țări importante pentru România la momentul respectiv.
Aici se impun, iarăși, câteva precizări. Foarte importante, pentru România erau, la vremea aceea, aproximativ 20 de țări. Dar, dacă  distribuția s-ar fi limitat numai la acestea, atunci s-ar fi întâmplat următoarele două lucruri: pe de o parte, țările respective ar fi tras concluzia că România le lingușește doar pe ele, pentru banii și puterea pe care o reprezentau, iar pe de altă parte, țările mijlocii și mici, care ar fi aflat oricum de existența și amploarea cărții, s-ar fi simțit, toate, profund jignite. De aceea, Adrian Costea a optat pentru o distribuție democratică și egalitară, din care nu ai decât de câștigat dacă te comporți, oficial și public, de aceeași manieră față de un stat mic, ca și față de un stat mare sau foarte mare. Statele Unite sau Germania au acest tip de comportament egalitar, dar asta ține de o îndelungată și temeinică educație politică. Distribuția în 144 de țări rămâne însă o chestiune subtilă,  dar esențială, un domino politic pe care nu-l puteau înțelege politicienii României de la sfârșitul ultimului deceniu al secolului trecut, care s-au amuzat copios când au aflat de livrarea acestei cărți în Luxembourg, Olanda, Vietnam, Costa Rica, Madagascar sau Qatar.
Mai trebuie menționat și faptul că aproximativ 60% din totalul cheltuielilor a fost alocat distribuției nominale, ca să nu mai vorbim de dificultatea în sine a operației. Căci nu era suficient să vrei să distribui, mai trebuia să și știi cum să găsești adresa personală de acasă și de la birou, dar și numele, prenumele, sexul, funcția și rangul fiecăruia dintre cei 110.000 de destinatari finali. Distribuția, deci transportul, a fost și este în continuare un element de logistică extrem de costisitor, mai ales dacă trebuie să trimiți un colet de aproape 8 kg la o distanță de mii și zeci de mii de kilometri. Acest tip de logistică este complex și necesită timp. De aceea distribuția s-a derulat, eșalonat, pe parcursul anilor  1997, 1998, 1999 și 2000.
______________________________________

P.S.3 Câteva elemente explicative ale noțiunilor de logo, logotip și brand au fost prezentate de subsemnatul în articolul „Despre primate, mancurți și branding”. Cred că, în acest context, ar fi oportună dezvoltarea subiectului în direcția standardelor mondiale privind costurile de branding sau rebranding ale unei companii sau ale unei țări.

Acestea sunt impuse de cel puțin două criterii fundamentale: unul este numărul de angajați (sau de locuitori, în cazul unui brand de țară) iar al doilea este cifra de afaceri (PIB-ul, în cazul unei țări). Cifra de afaceri a României, adică PIB-ul ei, la nivelul anului 1997, era de 31,2 miliarde de euro, iar populația era de aproximativ 20.000.000 de locuitori. Pentru a face o proiecție a costurilor reale, la nivelul anilor 1995-1996, pentru „rebranduirea” României, voi expune, pe scurt, cazul unei companii multinaționale franceze celebre, care a fost nevoită, în aceeași perioadă, să-și schimbe numele, deci, implicit, imaginea.

E vorba de Compagnie Générale des Eaux care a decis, în urma unor grave și succesive probleme de corupție, să-și refacă imaginea la nivel internațional, urmare a prăbușirii sistematice a cifrei de afaceri. În urma mai multor analize de specialitate, s-a ajuns la concluzia că schimbarea de imagine trebuie să înceapă, înainte de orice, cu schimbarea numelui societății. Așa s-a declanșat, prin intermediul unei firme specializate în domeniu, căutarea unui logo/nume nou, care să-l înlocuiască, treptat, până la dispariție, pe cel vechi, care devenise toxic și „autoexploziv”.
Firma specializată a prezentat o listă de 5.400 de nume (logo-uri) diverse, după 12 luni de căutare. În urma unor laborioase dezbateri, s-a ales, în final, numele (cuvântul) „VIVENDIˮ. Cazul, care este un caz-școală în mediile de specialitate, a fost pe larg prezentat în presa internațională. Una dintre cele mai cuprinzătoare analize a fost făcută în articolul „Vivendi, un changement d’identité à 400 millionsˮ, apărut în ziarul economic „La Tribune”, la data de 6.04.1998.

Articolul subliniază faptul că, pentru acest logo alcătuit din numai 7 litere, s-au plătit, în anul 1997, 400 de milioane de franci francezi, echivalentul a 62 de milioane de euro. Tot de aici aflăm că suma plătită era conformă uzanțelor și normelor de piață, care variază însă în funcție de dimensiunea societății în cauză (număr de salariați și cifră de afaceri).

În cazul VIVENDI era vorba de 8.500 de angajați și o cifră de afaceri de aproximativ 3 miliarde de euro. În continuare, în același text, se arată că vor trebui să treacă 2-3 ani până când acest nou logo (imagine publică) să-l înlocuiască pe cel vechi. Dificultatea esențială în găsirea unui nume – se mai spune în articol – a fost condiția ca expresia lui, în multitudinea de limbi utilizate pe pământ, să nu aibă cumva o rezonanță urâtă, vulgară sau compromițătoare.

Articolul nu ne spune, însă, cât urma să coste distribuția acestui nou logo în următorii 3 ani, pe întreaga suprafață a pământului. După trecerea celor trei ani în chestiune, au apărut, în presă, și primele indicații despre aceste costuri. Suma anunțată a fost în jur de 300 de milioane de euro.

Dacă recapitulăm, creația logo-ului VIVENDI a costat 62 milioane de euro și a necesitat un an de căutări, iar distribuția sa a costat 300 de  milioane de euro și a durat trei ani. Total general: 362 milioane de euro și o perioadă de timp de 4 ani. Rezultă, de aici, atât necesitatea imperioasă a refacerii și întreținerii unei imagini, cât și costurile practicate în mod legal și curent pentru creația și distribuția unui logo de 7 litere, la nivel internațional. Cel care s-a angajat să impună schimbarea numelui, ca să poată relansa Compagnie Générale des Eaux, aflată în cădere liberă, a fost tânărul ei director general Jean-Marie Messier care, la vremea aceea (1997), avea 41 de ani și era considerat, pe plan mondial, una dintre mințile cele mai strălucite ale momentului. Transformarea vechii companii (înființată în 1853) în VIVENDI a fost o reușită spectaculoasă, dar în condițiile costurilor prezentate. Cu aceiași bani se putea ajunge și la un eșec spectaculos, dacă nu știai ce, cum și cu cine să faci.
Amintesc în treacăt că VIVENDI S.A. (cunoscută și ca Vivendi Universal) este un conglomerat media francez, al cărui domeniu de activitate se întinde pe tot pământul și cuprinde, între altele, televiziunea, telecomunicațiile, muzica, internet-ul și jocurile video. Recent, în 2016, Vivendi a achiziționat pachetul majoritar de acțiuni ale companiei Gameloft, al treilea mare producător mondial de jocuri video. Centrul de producție al jocurilor Gameloft se află în București, pe Bulevardul Expoziției.
Revenind la România, ar trebui făcută o precizare în legătură cu distribuția logo-ului doamnei Udrea (frunza): conform tuturor standardelor internaționale, prețul de 75 milioane de euro numai pentru distribuția mondială a frunzei este unul corect. Faptul eventual că distribuția s-a făcut prost și s-au cheltuit banii în gol, este o cu totul altă discuție.
Cât privește „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ, având perspectiva costurilor de la VIVENDI, oare cât ar fi trebuit să coste numai imaginea de pe coperta acestei cărți (creația conceptului propriu-zis), care este compusă din logo-nume (sonoritate excepțională, în orice fel de traducere) întrepătruns, indisociabil, cu două imagini complementare de impact estetic și simbolic puternic (natura locală specifică și portretul), dacă România s-ar fi adresat aceleiași societăți de specialitate la care a apelat Compagnie Générale des Eaux, devenită ulterior Vivendi? Cât ar fi trebuit să coste creația acestui vector vizual de comunicare internațională de 500 de imagini, care, odată ajuns în biblioteca profesională sau familială a destinatarului, va dăinui multă vreme ca obiect inedit, surprinzător și fără egal ca demers, dacă întreaga operație ar fi fost executată de o companie de specialitate occidentală?

Ar trebui să ne întrebăm și cât ar fi costat, în aceleași condiții, numai distribuția nominală a 880.000 kg în 144 de țări? Sunt, desigur, întrebări retorice, căci răspunsul faptelor, atitudinea generală față de această carte de excepție, ne plasează din oficiu, cred eu, într-o monumentală antologie a rușinii mondiale. În textul din „La Tribuneˮ se precizează că prețul este proporțional cu dimensiunea clientului. În acest context, repet, Vivendi a cheltuit 362 milioane de euro pentru o cifră de afaceri de 3 miliarde de euro și 8.500 de salariați. Printr-o elementară regula de trei simplă, cât ar fi trebuit să plătească statul român, pentru țara numită România, a cărei cifră de afacei (PIB) era, la acea vreme, de 31,2 miliarde euro și avea o populație de 20 de milioane de locuitori?

______________________________________

P.S.4 Mă opresc, în final, asupra copertei, pentru a arăta de ce ea nu este o simplă „poză”, ci un concept cu rădăcini istorice. În Franța, de pildă, „portretul” Republicii este ilustrat de chipul unei femei simbolice, frumoasă și impunătoare, care are pe cap o bonetă frigiană. Ea poartă numele de „Marianne” și reprezintă simbolul libertății, al familiei și al maternității. Prima „Marianne” a fost ipostaziată de Eugene Delacroix în tabloul „Libertatea conducând poporul”. Începând din secolul trecut, în fiecare an, se comandă unui sculptor un bust (de fiecare dată altul) al unei femei tinere și frumoase care să reprezinte Franța în anul respectiv. Portretul e multiplicat și distribuit apoi de statul francez pe tot teritoriul național. Printre femeile celebre care au fost „Marianne” se numără Brigitte Bardot (în 1968), Mireille Mathieu (1978), Catherine Deneuve (1985), Laetitia Casta (2000),  Sophie Marceau (2012) etc.

„Marianne” – Catherine Deneuve (1985)

„Marianne” – Laetitia Casta (2000)

Modelul „Marianne” a fost exportat în SUA în 1886, prin Statuia Libertății, realizată de sculptorul Frederic Auguste Bartholdi și inginerul Gustave Eiffel (care a construit armătura de oțel) și ridicată în mica insulă Liberty Island din New York, la sud-est de Manhattan.
România a creat, după modelul francez, propria „Marianne”, realizată de pictorul evreu Constantin Daniel Rosenthal, unul dintre cei mai mari patrioți români pașoptiști. De fapt, el a creat două prototipuri picturale: „România Revoluţionară”  și „România rupându-și lanțurile pe Câmpia Libertății”, în ambele având-o ca model pe Maria, soția lui C.A. Rosetti. Tot Daniel Roshental este și autorul primei statui de for public din România, intitulată „Statuia Libertății” sau „România Deliverată”, inaugurată în ziua de 23 iunie 1848 în Piața Vorniciei din București. Statuia, în stil neoclasic, reprezenta o alegorie a ideilor pașoptiste, sub chipul unei femei ținând în mâini o cumpănă și o cruce. Dar, de frica unei intervenții a trupelor otomane sau rusești, caimacamul conservator Emanoil Băleanu a dispus ca, în noaptea de 28 spre 29 iunie 1848, statuia să fie distrusă. Și distrusă a rămas, până în ziua de azi.

„România Revoluţionară”  de Daniel Roshental

În România, neexistând cultura simbolului, prototipurile create de Daniel Rosenthal nu au fost reânnoite de-a lungul timpului. O nouă Românie emblematică, având chipul unei femei frumoase, a îndrăznit să conceptualizeze artistul francez de origine română Adrian Costea, pe coperta cărții „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ. Tânăra de pe copertă, de a cărei frumusețe nu s-a putut atinge nici cristian tudor popescu (la adresa ei a făcut SINGURA afirmație care nu e insultă: „Este o frumoasă fată din România”) va rămâne, definitiv și irevocabil, peste tot în lume,  acolo unde a ajuns, imaginea emblematică a acestei țări, atâta timp cât cartea va supraviețui în bibliotecile planetei.
Iată de ce coperta cărții „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ nu este o „poză”, ci un concept. Este o „Marianne” a „eternei și fascinantei Românii”. Iar numele ei este LAURA.

_______________________________________

ADDENDA

Psihologia și sociologia au demonstrat de multă vreme  că, dacă-i repeţi cuiva, pe mai multe canale, aceeaşi minciună, oricât de aberantă ar fi, aceasta capătă, la un moment dat, valoare de adevăr. Același lucru s-a întâmplat cu „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ. Ceea ce a făcut cristian tudor popescu la Digi 24 a fost (sau a vrut să fie) doar lovitura finală, ghilotina unei minciuni proclamată adevăr. A făcut-o vehement și inchizitorial, fără nicio tresărire de conștiință, fără nicio ezitare morală, fără niciun minim respect pentru principiul juridic universal auditur alteram partem. Eu nu cred că acest om, înainte de a da cu piatra sau cu securea în ceva sau în cineva, și-a pus pus vreodată omeneasca și tulburătoarea întrebare: oare nu cumva greșesc?

Personal, până la un punct, îl înțeleg, pentru că în România nu mai funcționează demult, ca dimensiune a conștiinței umane, prezumția de măreție. Nimeni, sau aproape nimeni, nu mai poate „suspecta” pe un altul că ar fi dispus să facă un lucru măreț, generos, emblematic, istoric și, mai ales, altruist. De aceea, personalităților istorice, care au făcut cât de cât ceva pentru nația asta, li se atribuie motivații meschine, vulgare, maladive chiar, reducându-li-se, temeinic și calculat, anvergura istorică a faptelor la omeneștile lor slăbiciuni și defecte. Capacitatea spiritului uman de a se dedica unui ideal sau unui scop superior a fost ștearsă din conștiința românilor, începând din 1947, printr-un proces lung și sistematic de lobotomizare, aplicat după acel sinistru manual intitulat „Directivele NKVD pentru Europa de Est”. Proces care, după cum se vede, continuă și astăzi. Coceptele de măreție și altruism au fost înlocuite cu cele de grandomanie și escrocherie.

De aceea este extrem de anevoios să pledezi pentru un adevăr, oricare ar fi el, acolo unde minciuna este proclamată adevăr. Automat, adevărul va fi considerat minciună.

Și totuși, dacă tot mi-am asumat acest risc, măcar să-l duc până la capăt. În primul rând vreau să clarific care era statutul internațional a lui Adrian Costea în momentul declanșării scandalului, pentru că și acest aspect a fost ocultat și minimalizat. Statutul diplomatic, numărul și natura exactă a misiunilor lui Adrian Costea erau toate înscrise în ultimul său mandat prezidențial. Acesta era semnat, pentru numire și înputernicire, de președintele Emil Constantinescu și contrasemnat de Adrian Costea, pentru acord și acceptare. Statutul, funcțiile și misiunile menționate în mandatul prezidențial erau următoarele:

ADRIAN COSTEA
AMBASSSADEUR AT LARGE DU PRESIDENT DE LA REPUBLIQUE DE ROUMANIE
CONSEILLER EXTRAORDINAIRE DU PRESIDENT DE LA REPUBLIQUE DE ROUMANIE
AFFAIRES POLITIQUES, ECONOMIQUES, FINANCIERS, DIPLOMATIQUES ET DE SECURITE NATIONALE
POLÊ ETRANGERE

Precizare: Adrian Costea nu a fost niciodată salariat al statului român. Nu a cerut și nu a primit niciodată vreo formă de recompensă, nici în bani, nici în natură, nici direct, nici indirect.

Termenul de „Ambassadeur at Large” necesită și el câteva explicații sumare, căci reprezintă un statut special, necunoscut și nepopularizat, utilizat însă în cazuri complexe, delicate și importante, de către cei mai mulți dintre președinții de stat sau de omologii lor. „Ambassadeur at Large” nu are o țară anume în care să fie numit și în care să-și manifeste prerogativele, așa cum au ambasadorii obișnuiți. Aceștia din urmă sunt limitați strict la țara de acreditare, nu primesc ordine și nu răspund pentru activitatea lor decât în fața Ministrului de Externe al țării care i-a numit.

În schimb, A. at L. poate acționa pe teritoriul tuturor țărilor din lume, el fiind umbra personală a președintelui țării care l-a numit și pentru care el execută numai misiuni speciale, pe bază de mandat.

A. at L. nu primește ordine și nu dă socoteală decât în fața acestui președinte. Întâlnirile de lucru dintre cei doi sunt numai între patru ochi și se desfășoară sub forma unui dialog de la egal la egal, cu o mare deschidere, între doi oameni care se apreciază și se respectă reciproc.

Nu există niciun fel de coliziune sau amestec posibil între A. at L. și restul staffului președintelui sau Guvernului. A. at L. acționează numai pentru și în numele instituției prezidențiale și a președintelui.

A. at L. vehiculează, în cadrul activității sale, numai secrete și/sau situații confidențiale

A. at L. îl poate reprezenta pe președinte și instituția acestuia la orice fel de reuniune sau conferință internațională, inclusiv la Națiunile Unite sau Uniunea Europeană. Specialitatea acestei funcții o constituie misiunile despre care statul respectiv nu vrea să se știe. Henry Kissinger, de pildă, a fost A. at L. al lui Richard Nixon încă din primele lor încercări de tratative secrete USA – China. Dacă aceste tratative nu ar fi reușit, probabil că nimeni nu ar fi aflat vreodată că Henry Kissinger a existat.

Numele principalilor A. at L. din lume, numiți și legați ombilical de un președinte de stat, au fost și rămân secrete cu, poate, două sau trei excepții.

Titlul de A. at L. al unui președinte de stat este un statut extrem de important, dar riscant și ocult. Particularitatea cea mai importantă a unui A. at L. al unui președinte de stat este aceea că el poate fi trimis oriunde, inclusiv în statele cu care țara care-l trimite se află în stare de război sau cu care nu are și nu vrea să aibă nici un fel de relații oficiale. Un exemplu elocvent este relația permanentă, dar ocultă, dintre Israel și Arabia Saudită, sau dintre Israel și Qatar.

Există, evident, riscul ca un A. at L. să nu se mai întoarcă dintr-o misiune precum cele semnalate mai sus. Așa erau, cândva, solii sau emisarii trimiși de la un regat la altul sau de la un imperiu la altul, fără nici cea mai mică plasă de siguranță.

În cazul unui A. at L. al unui președinte de stat, identitatea sa, natura, numărul și locul misiunilor sale sunt ținute departe de ochii lumii și sunt supuse legilor nescrise ale unei omerte clasice și severe. Așa se joacă acest joc, în care existența funcțiilor și prerogativelor de A. at L. sunt negate sau diminuate, uneori vehement, atât de ignoranți, cât și de cei informați, începând chiar cu cei direct implicați. În cazul unui eșec al misiunii unui A. at L., nu-l mai cunoaște și nu-l recunoaște nimeni, începând cu însuși șeful de stat care l-a numit.

Numirea în această funcție și cu aceste prerogative se face numai la cererea expresă a unui președinte de țară. În cazul lui Adrian Costea  a fost vorba, la timpul respectiv, atât de Ion Iliescu, cât și de Emil Constantinescu.

Statutul de „Ambassadeur at Large” al unui președinte de stat nu are nicio legătură cu acel „Ambassadeur at Large” numit punctual, pentru o anume misiune publică, de un guvern sau de o instituție/organizație de stat. Numele acestui A. at L. este public de la momentul numirii, așa cum este și misiunea sa, care are, însă, un caracter limitat și punctual. „Ambassadeur at Large” al unui președinte de stat este, așa cum am arătat, cu totul altceva.

Revin la „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ. Cele 110.000 de exemplare pe care Adrian Costea le-a trimis în 144 de state ale lumii erau însoțite de câte o scrisoare, alta decât cea primită de cristian tudor popescu (acesta nu a primit decât o simplă și singură foie de hârtie cu antet, ca informare nominativă), având fiecare între 10 și 15 pagini, în funcție de limba în care era scrisă, de funcția și chiar de sexul destinatarului final. Asta înseamnă, la o primă strigare, peste 1.000.000 de pagini.

În esență, fiecare scrisoare, intitulată „Lettre ouverte à la democratie et au monde libreˮ (era vorba despre o pledoarie agresivă, dar politicoasă și subtilă, în favoarea acordării de ajutoare în urgență României) atrăgea atenția destinatarului, pe un ton protocolar, dar plin de fermitate, că mai există și o altă Românie decât cea pe care el a etichetat-o deja, o Românie „eternă și fascinantă”, de al cărei patrimoniu de valori este responsabil fiecare lider decident al planetei.

Scrisorile cuprindeau, într-un limbaj elegant, reproșul discret că România n-a fost nici cunoscută, nici percepută, nici înțeleasă la adevărata ei valoare și că reconfigurarea acestei cunoașteri ar fi imperios necesară din partea celor dispuși să respecte valorile universale.

Scrisorile au acționat ca un amplificator de percepție al conținutului cărții. Adrian Costea, în urma distribuției cărții și scrisorii, a primit în jur de 180.000 de scrisori de răspuns, deci mult mai multe decât numărul coletelor trimise. Cartea penetrase mediile în care se mișcau destinatarii direcți, iar cei care au luat contact cu ea nu s-au putut abține să o salute și să-l felicite, și ei, pe inițiator.

Voi prezenta doar 11 dintre scrisorile primite în urma ultimului val al distribuției, cel din toamna anului 1999 și cel din primăvara anului 2000. Fac asta pentru a supune comparației două tipuri de atitudine, în fața aceluiași „spectacol”: cea a lui cristian tudor popescu (pe care am prezentat-o deja), și cea a unor oameni care… au mai văzut girafe.

  • Pe data de 21.01.2000, Jean-François Burgelin, Procuror General al Franței și membru al Comisiei Naționale Consultative a Drepturilor Omului (CNCDH), îi trimite lui Adrian Costea o scrisoare de mulțumire pentru „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ. Impresionat, el îi propune o colaborare judiciară între Franța și România, arătându-și disponibilitatea de a facilita această colaborare și îndrumându-l pe Costea către serviciul Afacerilor Europene și Internaționale din cadrul Ministerului Justiției. În această scrisoare, Jean-François Burgelin i se adresează lui Adrian Costea cu apelativul „M. Adrian Costea, Conseiller extraordinaire …”. Acestui contact i-au urmat două întrevederi private între cei doi.
  • Jacques Delors, Președintele Grupului de Studii și Cercetări „Notre Europe”, Deputat European și Ministru de Finanțe, una dintre eminențele procesului de creare a Uniunii Europene, îi scrie lui Adrian Costea, pe 8.02.2000, adresându-i-se cu formula „Monsieur l’Ambassadeur”. El răspunde reproșului discret al lui Costea privind ignorarea adevăratei imagini a României. Precizează, de asemenea, că în Franța, sunt numeroase personalități care cunosc și consacră multă atenție aspectelor pe care, „cu forță și claritate” le-a semnalat Adrian Costea în scrisoare, precum și faptul că are cunoștință de afinitățile care există între România și Franța.
  • O altă scrisoare îi este trimisă lui Adrian Costea pe 17.03.2000, de Senatorul André Rouviere, care vorbește despre „magnifica și importanta carte Eternelle et Fascinante Roumanieˮ, despre „bogăția și varietatea fotografiilor și textelor, care fac din ea o lucrare excepțională” și pe care el, senatorul, a început „să o consulte cu curiozitate crescândă”. „Înțeleg foarte bine importanța misiunii dumneavoastră – adaugă André Rouviere. Ea îmi pare dificilă și exaltantă în același timp. Dacă pot să contribui cu ceva la acest demers, o voi face cu toată inima. Istoria țării dumneavoastră, calitatea populației sale, voința conducătorilor ei, sunt tot atâtea atuuri care-mi permit să afirm valoarea demersului dumneavoastră. Vă urez succes deplin”.
  • Senatorul Jacques Larché, Președinte al Comisiei de Legi Constituționale a Franței, îi răspunde lui Adrian Costea pe 15.03.2000: „Dincolo de impecabila iconografie care lasă să vorbească de la sine chipurile și locurile, eu am înțeles bine dificultățile de care vă izbiți după perioada inițială deschisă de evenimentele din 1989. Nu este niciodată lesne de acceptat, mai ales în epoca aceasta a comunicării accelerate, imaginea livrată de mass-media, cu specificul ei de a exagera subiectele și vremurile. Este și mai dificil să revii asupra unei imagini pentru a arăta evoluția, sau pentru a explica în ce măsură acea imagine reclamă nu respingere, ci înțelegere, ajutor și cooperare crescută. Credeți-mă, Domnule Consilier, că îmi dau seama de amploarea sarcinii pe care v-a încredințat-o Domnul Președinte al Republicii, a cărui inițiativă o salut, și permiteți-mi să-i mulțumesc, prin dumneavoastră, pentru acest dar deosebit de elocvent”. N-avea de unde să știe senatorul Jacques Larché că „amploarea sarcinii” nu i-a fost încredințată de nimeni lui Adrian Costea. A fost visul și nebunia lui. Senatorul Jacques Larché i se adresează lui Adrian Costea cu apelativul „Ambassadeur at Large, Conseiller extraordinaire”.
  • Pe 07.02.2000, trimite scrisoare de mulțumire Bernard Stasi, mediator al Republicii Franceze și Deputat în Parlamentul Franței, Ministru, Deputat European. Are și el, referitor la „Eternelle et Fascinante Roumanie”, aprecieri elogioase, total diferite de cele ale lui cristian tudor popescu: „Această carte, de o excepțională calitate, își atinge din plin scopul de a conferi României imaginea unei țări dinamice și deschise către Europa și, de asemenea, imaginea unui popor curajos, care merită susținerea Uniunii Europene. Permiteți-mi să adaug că, în ceea ce mă privește și în numele profundei simpatii ce o port României, pe care am vizitat-o de mai multe ori, mă bucur de inițiativa Președintelui Emil Constantinescu de a face România mai bine cunoscută și apreciată. Îmi exprim speranța în succesul misiunii care v-a fost personal încredințată, aceea de a-i întâlni pe responsabilii politici și economici ai Franței, pentru a le face mai bine cunoscută complexitatea realității românești și importanța geostrategică a României. În cele din urmă, permiteți-mi să vă spun că voi fi foarte fericit să vă întâlnesc personal într-un viitor apropiat”. Ceea ce s-a întâmplat de mai multe ori.
  • Pe 15.02.2000, Alain Barrau, Președintele Delegației pentru Uniunea Europeană din Parlamentul Franței, îi trimite lui Adrian Costea o lungă și emoționantă scrisoare de recunoștință, în care subliniază că „Eternelle et Fascinante Roumanie” este, de fapt, o chemare destinată să determine căderea zidului internațional de neînțelegere care înconjoară „victima” numită România.  Alain Barrau  mai spune că niciun veritabil prieten al României nu poate să rămână insensibil în fața acestei lucrări. Semnalează, de asemenea, gravitatea evenimentelor din 1989, pe cea a mineriadelor și a orfelinatelor care, spune el, au impresionat profund negativ opinia publică. Alain Barrau își exprimă și el disponibilitatea de a purta cu Adrian Costea o discuție directă și personală, pentru a examina împreună mijloacele de informare reciprocă între cele două țări, în cadrul procesului de aderare a României la Uniunea Europeană. Ceea ce, de asemenea, s-a întâmplat, în mai multe rânduri, unde au fost aprofundate modalitățile de integrare și aderare ale României.
  • Michèle Sabban, Director general în Ministerul Economiei, Finanțelor și Industriei, îi transmite lui Adrian Costea sincere mulțumiri pentru încrederea de a o lua asociată (pe Michèle Sabban) în misiunea pentru care Costea fusese mandatat de Președintele Emil Constantinescu (precizare: în practica diplomatică franceză, un cadou precum „Eternelle et Fascinante Roumanie” are sensul unei invitații la parteneriat în misiune). „A da națiunii și poporului român o adevărată și nouă imagine și să faci ca această imagine să devină realitate, iată o misiune pentru care nu putem decât să vă felicităm” – mai scrie Michèle Sabban. Ea ține să-și declare susținerea personală față de Adrian Costea în demersul său, precizând că factorii economici și politici sunt legați inextricabil între ei. În final îi mulțumește pentru carte, pe care o consideră „de o mare bogăție simbolică”. Michèle Sabban i se adresează lui Adrian Costea cu apelativul „…Ambassadeur at Large, Conseiller Extraordinaire”.
  • François Nicoullaud, Director general în Ministerul Afacerilor Externe, fost ambasador în mai multe țări și Președintele al Agenției pentru Educație în limba francează/diaspora, îi adresa, la data de 6.03.2000, mulțumiri călduroase, atât pentru carte cât, mai ales, pentru scrisoarea însoțitoare („Lettre ouverte à la democratie et au monde libreˮ). El susține că, în afară de frumusețea și interesul intrinsec al cărții, care sare în ochi, mai importante sunt ideea care a dat naștere acestei cărți, principiile care au stat la baza concepției, precum și natura convingerilor care au însoțit-o. François Nicoullaud mărturisește că l-a sensibilizat în mod deosebit faptul că această lucrare a fost publicată de un grup editorial din Franța.
  • Claude Pompidou, văduva fostului președinte al Franței, îi transmite lui Adrian Costea, pe data de 17.02.2000, că are cunoștință de existența misiunii sale, încredințate de Președintele Emil Constantinescu, și îl felicită atât pentru calitatea remarcabilă a cărții, cât și pentru intenția care a stat la baza editării ei. (Oare ce ar comenta cristian tudor popescu dacă ar vedea că pe antetul scrisorii scrie „Madame Georges Pompidou”?).
  • Pe 1.02.2000, Alain Juppé, Deputat în Parlamentul Franței, Ministru, Prim Ministru și Europarlamentar, îi răspunde lui Adrian Costea, mulțumindu-i și el pentru faptul de a-l fi luat partener în misiunea încredințată de Președintele României. Alain Juppé  semnalează legăturile istorice dintre Franța de România, contribuția considerabilă la cultura Franței, adusă de scriitorii francezi de origine română, dar și faptul că, cel puțin în Franța, atât opinia publică, cât și conducătorii nu prea cunosc țările din Europa centrală și că, în privința României, această necunoaștere trebuie să se oprească. În final, Alain Juppé citează din scrisoarea lui Costea („Lettre ouverte à la democratie et au monde libreˮ) arătând că, într-adevăr, soluția cea mai potrivită pentru țara noastră este aceea „d‘aider la Roumanie en lui rendant justiceˮ.
  • În sfârșit, un alt beneficiar al cărții „Eternelle et Fascinante Roumanie” a fost Nicolas Sarkozy, fost ministru, fost deputat și, la vremea aceea, primar al orașului Neuilly-sur-Seine. El îi răspunde lui Adrian Costea pe 20.01.2000, confirmând primirea cărții și mulțumind pentru ea. Consideră foarte util faptul că România face acest demers prin care să-i fie cunoscută și recunoscută identitatea profundă, apreciind că Franța are un rol priveligiat în distribuția acestei imagini. Își exprimă, de asemenea, disponibilitatea și dorința de a se întâlni cu Adrian Costea și de a discuta împreună despre proiectul misiunii sale, ceea ce s-a și întâmplat.

Aceste scrisori sunt doar câteva vagi ecouri din avalanșa de răspunsuri pe care le-a primit Adrian Costea în anii 1997, 1998, 1999 și primele săptămâni ale anului 2000, de la cei care au primit cartea și scrisoarea, dar și de la alții, care doar au intrat în contact cu ea. Între cele aproximativ 180.000 de scrisori primite de pe tot mapamondul, una singură a venit din România. DOAR UNA SINGURĂ, din cele aproximativ 15.000 de exemplare ale cărții dăruite pe teritoriul României! Niciun lider politic, conducător de instituție, personalitate științifică sau culturală, dintre cei care au primit (cadou) „Eternelle et Fascinante Roumanie”, nu a găsit de cuviință să trimită un răspuns, fie el de mulțumire sau de reproș. Cu o singură excepție, așa cum am spus: o frumoasă scrisoare de mulțumire din partea Patriarhului Teoctist.

A existat, bineînțeles, reacția gregară a presei: demonizarea unanimă, pe toate canalele de comunicare media din România, a cărțiiEternelle et Fascinante Roumanie”. O campanie furibundă și inexplicabilă de nimicire a  proiectului, în sute de pagini de ziare, fără ca autorii acestei campanii să știe ceva despre carte și despre menirea ei. Încununarea acestei campanii a fost atitudinea de torționar ideologic a lui cristian tudor popescu, în data de 26 mai 2017, la Digi 24.

Aici mi-aș exprima și eu, retoric, următoarea mirare: oare de ce n-o fi cumpărat Adrian Costea „poze dă oameni, dă garduri” de la Rompres/Agerpres, de unde putea să le procure pe mai nimic, ci a preferat să umble de nebun, timp  de 5 ani de zile, de-a lungul și de-a latul României, ca să selecteze, în final, 500 de imagini din cele 240.000 de fotografii pe care le-a făcut? Este, cum spuneam, o întrebare retorică…

Mă jenez să trag concluzii despre atitudinea poporului din care fac parte, față de Eternelle et Fascinante Roumanie”. De aceea am considerat moralmente obligatoriu să pun alături, pentru oricine vrea să vadă, răstignirea la care a fost supusă cartea, în țara căreia i i-a fost dedicată, și cele 180.000 de elogii primite din întreaga lume. Această alăturare reprezintă, de fapt, oglinda propriei noastre conștiințe comunitare. O oglindă în care trebuie să ne asumăm ceea ce vedem, chiar dacă nu ne convine. E vorba, în ultimă instanță, de a face dreptate României, căci despre România e vorba în Eternelle et Fascinante Roumanie”. Sau, cum spunea Adrian Costea în „Lettre ouverte à la democratie et au monde libreˮ, „d‘aider la Roumanie en lui rendant justiceˮ.

Vezi și APROAPE TOTUL DESPRE SCULPTORUL ADRIAN COSTEA

Subsemnatul Miron Manega, de profesie sicofant, declar pe propria-mi răspundere că poetul austriac René Karl Wilhelm Johann Maria Rilke a murit asasinat, pe 24 decembrie 1926, la Montreux, în Elveția. E adevărat că medicii au atribuit moartea sa unor cauze medicale, dar eu afirm și susțin că a fost o crimă cu premeditare, proiectată cu mult înainte. Am în vedere și circumstanța că Rilke, dintr-un soi de masochism morbid care s-a manifestat de-a lungul întregii lui vieți, a fost complice la propria moarte, inspirând cumva această crimă oribilă. Dar faptele rămân fapte.

Toată existența sa a decurs sub semnul trandafirului, floare imperială și seducătoare, dar apărată de spini nemiloși. Dacă e să gândim în termenii lui Sigmund Freud, cu care a fost prieten și de la care și-a însușit o serie de cunoștințe de psihanaliză în perioada 1912-1913, Rilke, ființă fragilă și complexată ontologic, ca un trandafir japonez plantat în pustă, a căutat întotdeauna în trandafiri străini protecția spinilor care-i lipseau. Aceast  tip de propensiune maladivă avea să fie identificată și divulgată  mai târziu, de poetul român Lucian Blaga:

„Roz trandafir, frumseţea ta
nu m-a cruţat. Din drum m-abat
şi mă răsfir, când zmeu, când stea,
prin ziua şi prin soarta ta.”

Cauzele acestei slăbiciuni freudiene, convertită în poezie de înaltă clasă, se găsesc în trecutul familial al poetului. Tatăl său, Josef Rilke, a fost un om cu un caracter slab, veșnic nemulțumit, care a eșuat în cariera militară, devenind funcționar. Mama sa, Sophie, era în schimb o femeie dominantă și autoritară, care se trăgea dintr-o familie înstărită de fabricanți praghezi, având în acest sens așteptări înalte de la soțul său. După dezamăgirea provocată de eșecul profesional al acestuia, Sophie Rilke a suferit o altă lovitură grea: moartea fiicei ei mai mari. Disperarea a făcut-o pe mamă să se atașeze într-un mod nefiresc de fiul ei René, forțându-l să se substituie, într-un fel, surorii sale defuncte. Practic, până la vârsta de șase ani, Rilke a fost crescut ca o fată, fotografiile sale timpurii arătându-ni-l cu părul lung și îmbrăcat în rochiță.

În contradictoriu cu această educație nefirească și păguboasă, tânărul Rilke este trimis în 1885 la școala de cadeți din Sankt Pölten, spre a fi pregătit pentru cariera de ofițer. Exigențele instrucției militare și experiența unei colectivități exclusiv masculine, l-au traumatizat pe termen lung. A întrerupt în cele din urmă pregătirea militară dedicându-se, în anii 1895 și 1896, la Praga și la München, studiului îndârjit al literaturii, filosofiei și istoriei artei.

Nevoia de protecție (aș numi-o, plastic și realist, „nevoia de spin”) a avut prima împlinire în 1896, când Rilke a cunoscut-o pe viitoarea lui iubită, Lou Andreas-Salomé, o intelectuală frumoasă și rasată, cu 14 ani mai în vârstă decât el (ea avea 35 de ani iar el 21), care era și căsătorită. Aceasta l-a determinat să-și schimbe numele din René în Rainer, considerat (și dovedit) mult mai potrivit pentru marele poet care avea să fie Rainer Maria Rilke.

Relația lor amoroasă a început în 1897 și a durat până în 1900, când Lou i-a pus capăt. Venise vremea ca poetul să fie lăsat să „zboare” singur. Dar, chiar și după ce s-au despărțit, Lou Andreas-Salomé i-a rămas lui Rilke cea mai bună prietenă și sfătuitoare, manipulându-l benefic de la distanță. În anul 1937, la moartea ei, Sigmund Freud i-a rostit necrologul, în care a spus, printre altele: „Se știe că i-a fost atât muză cât și mamă iubitoare marelui poet Rainer Maria Rilke, care era destul de neajutorat în viață”.

Balansul între spin și trandafir a fost o constantă permanentă în viața lui Rilke, fața și reversul propriei medalii. „Trandafir cu miros de sfântă goală” fulgura el, inspirat, într-un vers genial, pentru ca, la fel de genial, să-și retracteze magnifica inspirație printr-o viziune opusă: „Frumusețea nu este altceva decât începutul terorii”. În 1901 s-a căsătorit, la Worpswede, cu sculptorița Clara Westhoff pentru ca, în 1902, să părăsească locuința comună și să plece la Paris, lăsându-și soția și pe fetița lor, Ruth (1901-1972), singure.

Mai târziu, la München, între 1914-1916, a avut o legătură pasională cu pictorița Lou Albert-Lasard, relație care s-a stins brusc, așa cum a început. În sfârșit, ultimul „trandafir” din viața lui Rilke a fost pictorița de origine poloneză Baladine Klossowska, pe care a cunoscut-o în 1919, în Elveția, și de care nu l-a mai despărțit decât moartea sa, survenită în 1926. Relația cu Baladine, desfășurată cu multe intermitențe i-a fost, se vede, fatală, deși extrem de fructuoasă pe plan artistic.

În această perioadă și-a finalizat două dintre cele mai importante colecții de poezii ale sale: „Elegiile duineze” (Duineser Elegien) și ”Sonete către Orfeu” (Die Sonette an Orpheus), ambele publicate în anul 1923. Este ceea ce Rilke a numit „o furtună creativ – sălbatică” pe care Merline (așa îi spunea Rilke iubitei sale) a știut să i-o stârnească și să i-o mențină.

Moartea, așa cum am spus la început, a fost o crimă premeditată cu mult înainte.

Există și o mărturie scrisă în acest sens, semnată de Johann Wolfgang Goethe în 1799, mărturie pe care biografii lui Rilke au ignorat-o sau au tratat-o cu superficialitate. Revin și insist: chiar dacă această declarație a fost scrisă cu 127 de ani înainte, este totuși declarația unui martor ocular, pe care se susține și depoziția mea. Iată mărturia lui Goethe:

„Un flăcău în câmp zări
Floarea de răsură,
Mândră-n straie purpurii.
Dulce-n inimă simţi
O săgetătură
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.

El îi zise: Eu te rup,
Floare de răsură,
Ea-i răspunse: Eu te-mpung,
Să ţii minte îndelung –
Floarea nu îndură,
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.

Crunt flăcăul, crunt a rupt
Floarea de răsură.
Ea l-a-mpuns şi s-a zbătut,
Geaba-n lacrimi a gemut,
Soarta tot o-ndură,
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.”

(Floare de răsură, Goethe, 1799) [1]

Ceea ce vreau să spun e că poetul Rainer Maria Rilke a murit asasinat de un trandafir pe care încerca să-l rupă. Trandafirul, aflat în legitimă apărare, l-a înțepat cu spinii, iar poetul a făcut septicemie și a murit, ceea ce medicii n-au putut nega. Nu știu răzbunarea căruia dintre trandafirii trădați sau siluiți a fost această crimă. Medicii au mai adăugat că poetul suferea de leucemie.

P.S. Complicitatea lui Rainer Maria Rilke la propriul său asasinat este o realitate evidentă, în orice perspectivă am aborda cazul: existențială, filosofică, psihanalitică etc. Pe piatra sa de mormânt este înscris un text pe care și-l alesese singur, cu puțin timp înainte de a muri:

„Trandafir, oh, contradicție pură,/ de a nu fi, sub atâtea pleoape,/ somnul nimănui”. (Rose, oh reiner Widerspruch Lust / Niemandes Schlaf zu sein unter soviel / Lidern).

––––––––––––––––––––-

[1] Heidenröslein

Sah ein Knab’ ein Röslein stehn,
Röslein auf der Heiden,
War so jung und morgenschön,
Lief er schnell es nah zu sehn,
Sah’s mit vielen Freuden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.

Knabe sprach: „Ich breche dich,
Röslein auf der Heiden.”
Röslein sprach: „Ich steche dich,
Dass du ewig denkst an mich,
Und ich will’s nicht leiden.”
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.

Und der wilde Knabe brach
‘s Röslein auf der Heiden;
Röslein wehrte sich und stach,
Half ihr doch kein Weh und Ach,
Musste es eben leiden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.

„Plus qu’un mystère archéologique caché dans les profondeurs inexplorées d’une pyramide égyptienne, ou comme un labyrinthe extrêmement précis et affûté qui, par la densité de ses nœudss réussit à contenir l’explosion de sa propre libération, c’est de l’origine même du mythe humain dont nous parle Adrian Costea”. (Tamae Cziricos)

Vidéo créé par Miron Manega

„Prince, n’enquerez de sepmaine
Où elles sont, ne de cest an,
Qu’à ce refrain ne vous remaine:
Mais où sont les neiges d’antan!”

( François Villon)

Vidéo créé par MIRON MANEGA

„Comme certains personnages de Dostoïevski qui semblent vivre sans même que nous ayons besoin de les lire, les œuvres semblent fonctionner d’elles-mêmes, à l’intérieur de leurs propres rouages mécaniques et mystiques. La démesure physique de ces œuvres est un leurre, qui cache un désir de s’affranchir de leur destin d’êtres matériels et logiques. Plus qu’un mystère archéologique caché dans les profondeurs inexplorées d’une pyramide égyptienne, ou comme un labyrinthe extrêmement précis et affûté qui, par la densité de ses nœudss réussit à contenir l’explosion de sa propre libération, c’est de l’origine même du mythe humain dont nous parle Adrian Costea”. (Tamae Cziricos)

Vidéo créé par Miron Manega

Depuis Persée, personne n’a réussi, ni dans la fiction, ni en réalité, à placer devant l’humanité un miroir aussi meurtrier que cette étrange sculpture-installation d’Adrian Costea, existentiellement insupportable et grandiose par les perspectives philosophiques qu’elle engendre: « J’accuse… ! E. Zola / Moi aussi… ! A. Costea ». En mentionnant le héros grec Persée, je pense expressément au visage de la Gorgone Méduse, que personne ne pouvait regarder sans être pétrifié; la Méduse elle-même, le contemplant dans le bouclier du héros, est devenue un bloc de pierre. (Miron Manega)

Vidéo créé par MIRON MANEGA

Imagine

Pe 17 februarie a avut loc, la NAȘUL TV, prima emisiune din seria „Trezește-te, Gheorghe, trezește-te, Ioane!”, concepută, relizată și moderată de Miron Manega. Sloganul emisiunii este o frază vibrantă aparținând lui Grigore Vieru:„Ca să fii român, trebuie să poți!”Emisiunea se transmite zilnic, în fiecare dimineață, între orele 10,30 – 12,00.Partenerul de platou al lui Miron Manega este Constantin Cojocaru (doctor în economie, autorul „legii Cojocaru”). Invitat special în prima emisiune a fost Prof. Dr. Florian Colceag, „antrenorul de genii” cum a fost supranumit de mass-media, coautor, alături de Constantin Cojocaru, Ioan Roșca și Ilie Bădescu, al CONSTITUȚIEI CETĂȚENILOR. Emisiunea a demarat cu următorul discurs: „Bună dimineața, doamnelor și domnilor, și bine-ați venit, în fața televizoarelor, la NAȘUL TV, la o nouă emisiune. Mă numesc Miron Manega, sunt cetățean român și am drepturi. Despre aceste drepturi  o să vorbim, în cadrul emisiunii „Trezește-te, Gheorghe, trezește-te, Ioane!”, care are ca slogan cuvintele lui Grigore Vieru: „Ca să fii român, trebuie să poți!”. Unul dintre aceste drepturi este acela de a avea o Constituție a mea, a cetățeanului român care are drepturi. O Constituție a mea, a dumneavoastră și a tuturor cetățenilor români, nu doar a parlamentarilor români”.

     

Proiectul propriu-zis a fost finalizat de Constantin Cojocaru (președintele Comitetului de inițiativă), în colaborare cu Ilie Bădescu, Florian Colceag, Viorel Gligor, Marian Ilie, Alexandru Melian, Ioan Roşca, Mihail Seidner şi Gheorghe Sin. La finalizarea textului, au fost luate în considerare observaţiile formulate de Consiliul Legislativ al României, prin Avizul 308/22.04.2013, precum şi propunerile făcute în cadrul Forumului Constituţional, coordonat de Cristian Pârvulescu, şi în cadrul Comisiei parlamentare pentru revizuirea Constituţiei, condusă de Crin Antonescu. Textul final al proiectului a fost aprobat de noul Comitet de Iniţiativă, constituit la data de 10.12.2013.

Indiferent de șansele pe care le are acest proiect, indiferent de reacția și piedicile structurilor puterii la adresa acestuia, demersul a fost făcut, este înregistrat oficial și disponibil dezbaterii publice a românilor de pretutindeni.

Comitetul de Inițiativă al Mișcării pentru Constituția Cetățenilor îi roagă pe cetățenii români din toate colțurile lumii și pe toți cetățenii lumii care sunt și cetățeni români să ia act de acest document, să-l promoveze și să-l susțină. Ar fi primul semn că am depășit păguboasa ipostază de observatori critici și am pășit pe calea demnă și responsabilă a implicării directe în soarta națiunii și a țării. Atunci când îți arde casa, degeaba îi denunți pe incendiatori, dacă nu arunci măcar o găleată cu apă peste foc. Pentru că degeaba l-ai prins pe incendiator după ce casa a fost făcută scrum.

Poate că acest proiect, demarat și finalizat prin munca asiduă și voluntară a câtorva cetățeni români (inclusiv notarul a fost plătit din buzunarele proprii), n-are nici o șansă. Dar, dacă nu ar fi fost făcut, SIGUR nu ar fi avut nicio șansă! Implicându-ne direct, CONSTRUIND, ne câștigăm și dreptul de a revendica. Altfel, suntem simpli „spectatori-analiști” de tribună, la un meci de fotbal. Oricât de pricepuți și de talentați am fi la comentarii, niciun arbitru nu ne bagă în seamă… (Miron Manega)
 

EXPUNERE  DE  MOTIVE

la proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României

– iniţiativă legislativă cetăţenească, 10.12.2013 –

Constituţia României, adoptată prin Referendumul naţional din 8 decembrie 1991, revizuită prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, s-a dovedit total necorespunzătoare pentru aspiraţiile şi năzuinţele poporului român, greu încercat în ultimii 70 de ani ai  istoriei sale, începând cu punerea în practică a Pactului Ribbentrop-Molotov, continuând cu lovitura de stat din 23 august 1944, prin care a fost instalat regimul comunist în România, cu lovitura de stat din 22 decembrie 1989, prin care a fost instalat regimul oligarhic actual, cu cei 23 de ani de distrugere şi jefuire a avuţiei productive acumulată de români de-a lungul veacurilor, cu aducerea majorităţii cetăţenilor României în starea de sclavie, în care se află în prezent.

Eliberat din jugul regimului comunist prin sacrificiul suprem al celor peste 1.000 de tineri români, ucişi, în zilele însângerate ale lui decembrie 1989, poporul român, cu uriaşa avuţie productivă acumulată  din munca lui, în timpul regimului comunist, avea posibilitatea şi era îndreptăţit să-şi construiască o economie democratică, productivă şi performantă, care să-i asigure libertatea, bunăstarea şi fericirea, precum şi posibilitatea de a-şi construi un stat cu adevărat democratic, un stat al lui, al poporului, care să-l slujească, să-i apere drepturile şi libertăţile.

Cu avuţia productivă, cu situaţia financiară şi cu forţa de muncă, de înaltă calificare, pe care le avea în 1990, poporul român ar fi avut, astăzi, pensii şi salarii, ca şi venituri bugetare, de patru ori mai mari decât cele pe care le are, nivelul lui de trai ar fi fost, astăzi, printre cele mai ridicate din Europa şi din lume.

Din nefericire, autorii loviturii de stat din decembrie 1989 au confiscat revolta populară a românilor, au acaparat şi statul român, pe care l-au transformat în instrument de jefuire a poporului şi de îmbogăţire a lor. Au jefuit şi s-au îmbogăţit. Au distrus, au demolat mii de uzine şi fabrici construite de români, pe care le-au vândut ca fier vechi şi alte materiale de construcţii, cu banii încasaţi şi-au cumpărat bunuri de consum de lux – vile, jeepuri, iahturi etc. Cea mai mare parte a capitalului naţional a fost trecută în proprietatea străinilor, prin aşa-numita privatizare, prin vânzare la preţuri derizorii a miilor de întreprinderi, uzine, fabrici, spaţii comerciale şi de birouri, bănci etc., construite cu multă trudă şi multe privaţiuni de către cetăţenii României.

Cu ajutorul inflaţiei, statul român, prin Banca Naţională a României, a pus pe butuci fabricile şi uzinele, întregul capital productiv al ţării, ca să poată să le demoleze, ca să poată să le scoată la mezat, să fie cumpărate de guvernanţi şi de străini, la preţuri de nimic. Cu ajutorul aceleiaşi inflaţii, statul român, în mai puţin de un deceniu, în perioada 1990-1997, a redus la jumătate puterea de cumpărare a salariilor şi pensiilor, astfel încât majoritatea cetăţenilor României a fost adusă în stare de sărăcie, în imposibilitatea de a economisi şi de a investi, pentru crearea de capacităţi de producţie şi de locuri de muncă. Au fost distruse 4 milioane de locuri de muncă, astfel încât peste 3 milioane de români au fost obligaţi să ia drumul străinătăţii, în căutarea unui loc de muncă.

Rezultatul final al acestui proces de distrugere şi jefuire este acela că România a fost adusă în stare de colonie, iar majoritatea poporului român a fost adusă în stare de sclavie. Cea mai mare parte a capitalului utilizat pe teritoriul României se află în proprietatea străinilor, a transnaţionalelor, ceea ce face ca şi cea mai mare parte a avuţiei create în România să intre în proprietatea străinilor şi să plece din ţară. Înstrăinarea capitalului naţional a determinat şi înrăutăţirea nemaiîntâlnită a raportului dintre remuneraţia muncii şi remuneraţia capitalului. În România, ponderea salariilor, pensiilor şi celorlalte venituri derivate din salarii în Produsul Intern Brut (PIB) este de sub o treime, restul fiind profituri, în timp ce în Elveţia, de exemplu, ca şi în alte ţări civilizate ale lumii, ponderea profiturilor este de sub o treime, restul revenind salariilor, pensiilor şi altor venituri derivate din salarii.

Starea actuală dezastruoasă a economiei şi societăţii româneşti a fost determinată de modul defectuos în care a fost concepută Constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în 2003, de modul în care această Constituţie a definit raportul dintre popor şi stat, de modul în care au fost definite atribuţiile diferitelor componente ale statului şi relaţiile dintre acestea. A fost creat, astfel, un stat scăpat total de sub controlul poporului, un stat controlat de mafia politică şi financiară creată, la rândul ei, prin hoţia numită privatizare.

Deşi, în Constituţia României, la articolul 1, se prevede că România este stat democratic, oricine poate vedea că această prevedere este o vorbă goală, care nu are nici o legătură cu realitatea. Un stat democratic este un stat în care puterea politică, puterea  de a stabili norme de convieţuire socială, de a adopta şi aplica legile care să reglementeze relaţiile dintre cetăţeni şi dintre cetăţeni şi stat, aparţine poporului (demos=popor; kratos=putere). Poporul român a fost deposedat de puterea politică, aceasta fiind acaparată de autorii loviturii de stat din decembrie 1989 şi menţinută în ghearele acestora, prin statul creat de ei.

Uzurpatorii puterii politice a poporului român au folosit statul român pentru a acapara capitalul acumulat de români până în 1989, ca şi profiturile realizate de acest capital, după 1989. Toată această avuţie a fost trecută în proprietatea privată a minorităţii autohtone, formată din cei care s-au instalat la conducerea statului român, şi a străinilor, care au cumpărat la preţuri de nimic cea mai mare parte a capitalului furat de către guvernanţi de la poporul român, prin Legea 15/1990. În felul acesta, a fost creată o pătură minoritară foarte bogată, oligarhia, care deţine cea mai mare parte a capitalului utilizat în România şi care controlează total şi statul român. Aşa se face că, în prezent, în România funcţionează nu un stat democratic, al poporului, ci un stat oligarhic (oligos=puţin; arche=putere), un stat al minorităţii  îmbogăţite prin jaful denumit privatizare.

Principii fundamentale

Scoaterea poporului român din marasmul economic, politic, social şi moral în care a fost adus de statul român uzurpator necesită schimbarea, din temelii, a legii fundamentale a societăţii româneşti, a Constituţiei României. Acestui scop îi răspunde iniţiativa legislativă cetăţenească privind revizuirea Constituţiei României, pe care o propunem spre aprobare poporului român.

La baza proiectului de revizuire sunt aşezate următoarele principii fundamentale:

1. Statul este creat de popor. Statul există şi funcţionează sub controlul poporului. Raţiunea de a fi a statului este să slujească poporul, să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să furnizeze servicii de uz şi de interes public pentru toţi cetăţenii săi.

2. Poporul poate să-şi exercite controlul asupra statului, asupra puterii politice, dacă şi numai dacă el, poporul, deţine şi puterea economică, dacă este proprietar asupra capitalului. Constituţia trebuie să dispună mecanismele juridice şi financiare prin care poporul să devină şi să rămână proprietar al capitalului utilizat în economia naţională.

3. Statul este constituit din mai multe componente, numite autorităţi ale statului, complet separate una de alta şi total independente una faţă de alta, care se controlează reciproc şi toate sunt controlate de popor. Se propune ca statul român să fie constituit din nouă componente: legislativă, executivă, judecătorească, mediatică, financiară, electorală, morală, statistică, ştiinţifică.

4. România este patria poporului român. Statul român este obligat să apere teritoriul naţional al poporului său, să acţioneze necontenit pentru Reîntregirea Patriei cu teritoriile rupte din trupul ţării de către participanţii la cel de al doilea Război Mondial.

5. În România funcţionează o economie democratică, în care majoritatea capitalului se află în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor.

Românii, stăpâni pe capitalul şi teritoriul naţional şi pe resursele naturale ale ţării

Cea mai importantă prevedere a proiectului de revizuire constă în reconstituirea drepturilor de proprietate ale poporului român asupra capitalului naţional, asupra teritoriului naţional şi asupra resurselor naturale ale ţării. Numai reconstituirea drepturilor de proprietate asupra capitalului, pământului şi resurselor naturale ale  ţării va face posibilă şi recâştigarea celorlalte drepturi şi libertăţi ale românilor.

Împroprietărirea cetăţenilor cu capital productiv

Proiectul prevede constituirea Fondului Naţional de Capital Distributiv, în care va fi colectată o cincime din Produsul Intern Brut al ţării, în principal, prin instituirea impozitului progresiv pe  proprietăţi. Sumele băneşti colectate în acest Fond vor fi folosite pentru împroprietărirea cetăţenilor români cu capital productiv: terenuri, construcţii, maşini, utilaje, echipamente, licenţe, brevete etc. Scopul urmărit, prin această împroprietărire, este unul triplu: a) constituirea unei surse sigure şi permanente pentru investiţii productive în sectorul privat al economiei naţionale; b) despăgubirea cetăţenilor României pentru capitalul şi profiturile de care au fost deposedaţi, prin aşa-zisa privatizare şi c) construcţia economiei democratice, o economie în care majoritatea capitalului să intre şi să rămână în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor ţării. Trecerea capitalului, a puterii economice, în mâinile celor mulţi, ale poporului, va crea temelia trainică a statului democratic, a statului poporului.

Statul român va fi obligat să recupereze întregul capital pe care şi l-a însuşit prin Legea 15/1990 şi pe care l-a vândut, prin legile privatizării. Capitalul vândut ilegal va fi confiscat. Capitalul vândut legal va fi răscumpărat. Răscumpărarea va fi făcută cu bani de la Fondul Naţional de Capital Distributiv. Capitalul recuperat va fi trecut în patrimoniul Fondului Naţional de Pensii Publice, până la completarea activului net al acestui Fond şi în patrimoniul Fondului Naţional de Capital Distributiv apoi, ulterior, în proprietatea privată a cetăţenilor ţării. 

Statul este administrator al proprietăţii publice

În goana lor după jaf şi îmbogăţire, guvernanţii români au inventat ceea ce ei numesc proprietatea PRIVATĂ a statului. Nu s-au mulţumit să treacă în proprietatea statului lor bunurile aflate în proprietatea poporului român, dar au trecut cea mai mare parte a acestor bunuri în aşa-zisa proprietate privată a statului, ca să le poată vinde, să le scoată la mezat, pentru ca să le poată cumpăra, ei şi străinii, la preţuri subevaluate.

Proiectul de lege propus de cetăţeni pentru revizuirea Constituţiei desfiinţează această aşa-zisă proprietate a statului, fie ea privată sau publică. Statul nu produce avuţie, ca atare nu poate fi proprietar asupra nici unui fel de bunuri. Numai cetăţenii, numai poporul produce avuţie. Numai el, poporul, poate fi proprietar. El, poporul, hotărăşte ca o parte din avuţia creată de el să intre în proprietatea publică, a tuturor cetăţenilor ţării, sau a comunităţilor locale. El, poporul, prin Constituţie, încredinţează statului şi autorităţilor publice locale, spre folosinţă, sau spre administrare, bunurile aflate în această proprietate publică. Statul nu este proprietar. Statul este numai  utilizator sau administrator al bunurilor aflate în proprietatea publică, a poporului.

Statul nu este nici comerciant, nici negustor

Statul nu poate vinde bunurile aflate în proprietatea publică, a poporului. Bunurile intrate în proprietate publică sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Orice bun intrat în proprietate publică este folosit până la completa lui uzură, când este scos din funcţiune şi casat, conform prevederilor legii. Orice bun intrat în proprietate publică este folosit în scopul pentru care a fost creat sau achiziţionat, acela de a furniza bunuri şi servicii cetăţenilor, de uz şi de interes public.

Resursele naturale, exploatate prin regii ale statului român

Proiectul de lege propus obligă statul român să exploateze şi să valorifice resursele naturale ale ţării prin forţe proprii, respectiv prin regii autonome, subordonate guvernului sau autorităţilor publice locale. Proiectul propune, de asemenea, reconstituirea tuturor regiilor autonome în sectoarele economice de importanţă strategică, sau cu caracter de monopol.

Fondul Naţional de Pensii Publice. Dreptate pentru pensionari

Statul român postdecembrist şi-a însuşit, prin Legea 15/1990, şi capitalul acumulat de statul comunist din contribuţiile de asigurări sociale ale cetăţenilor ţării. Actualii pensionari ai României au fost de două ori deposedaţi, furaţi. Li s-a furat atât capitalul acumulat din contribuţiile pentru pensii, cât şi capitalul acumulat din profiturile realizate de întreprinderile în care au muncit ca salariaţi, în timpul regimului comunist. Normal ar fi fost ca, în 1990, să se calculeze valoarea, la zi, a fondului naţional de pensii publice şi, cu această valoare, fondul să fi devenit acţionar la societăţile comerciale create din fostele întreprinderi de stat. În felul acesta, pensionarii României şi-ar fi primit pensiile de la fondul lor de pensii, nu din contribuţiile actualilor salariaţi. Guvernanţii au preferat să le fure banii şi să-i transforme pe pensionari în cerşetori ai aşa-zisului buget de asigurări sociale. Mai mult, au învrăjbit societatea românească, instigând generaţia tânără împotriva celei vârstnice, prezentată ca fiind întreţinută de actualii salariaţi.

Statul român trebuie obligat să repare marea nedreptate făcută actualilor şi viitorilor pensionari ai ţării. În acest sens, proiectul cetăţenesc de revizuire a Constituţiei prevede crearea Fondului Naţional de Pensii Publice. Statul va trebui să calculeze valoarea actuală a activului net al Fondului Naţional de Pensii Publice. Cu această valoare, Fondul va deveni acţionar la societăţile comerciale create prin aplicarea prevederilor Legii 15/1990. Proiectul interzice obligarea cetăţenilor să contribuie la fonduri private de pensii.

Mai multe fonduri naţionale, destinate reconstrucţiei ţării

Statul român va trebui să creeze şi un Fond Naţional de Asigurări de Sănătate, şi un Fond Naţional de Şomaj, în care să fie colectate contribuţiile participanţilor la aceste fonduri. Disponibilităţile băneşti ale acestor fonduri, ca şi cele ale Fondului Naţional de Pensii Publice, vor fi depozitate la Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi vor fi folosite pentru acordarea de credite întreprinderilor mici şi mijlocii, pentru construirea de capacităţi de producţie şi crearea de locuri de muncă.

Se propune şi crearea unui Fond Naţional de Mediu, care va fi alimentat cu sumele plătite ca amenzi de către poluatori şi va finanţa proiectele de refacere a mediului, precum şi a Fondului Naţional pentru Inovare, care va fi alimentat din redevenţele încasate pentru fabricarea şi comercializarea produselor şi tehnologiilor create prin proiectele finanţate de Fond.

Proiectul propune şi crearea unui Fond Naţional Valutar de Rulment, constituit din numerar în valută, la dispoziţia Guvernului României, care să poată fi utilizat în caz de război, de mobilizare, de asediu sau de urgenţă. Această propunere se corelează cu aceea referitoare la constituirea rezervei internaţionale a României numai din aur, prin renunţarea la rezerva oficială valutară, vulnerabilă, având în vedere starea actuală şi previzibilă a sistemului financiar internaţional

Sistem financiar subordonat intereselor cetăţenilor

Proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei propune schimbări radicale în construcţia sistemului financiar al ţării.

Proiectul impune instituirea controlului poporului asupra întregului sistem financiar, inclusiv asupra Bănii Naţionale a României. Sistemul financiar trebuie transformat, din instrument de jefuire a poporului, în instrument de apărare a veniturilor şi capitalurilor cetăţenilor, a dreptului poporului român de a fi stăpân pe avuţia pe care o creează prin munca sa, în ţara sa.

Credite numai în lei, pentru investiţii productive

Proiectul dispune folosirea numai a monedei naţionale, leul, în efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi, ca şi în acordarea de credite. Acordă dreptul de a crea bani numai Băncii Naţionale a României. Obligă băncile care activează în România să acorde credite numai în lei şi numai pentru investiţii, pentru crearea de capacităţi de producţie. Singurele instituţii care pot acorda credite pentru consum sunt casele de ajutor reciproc, ca asociaţii nonprofit, care acordă credite numai membrilor lor.

Tezaurul de aur al poporului să fie păstrat în ţară

Având în vedere că rezervele de aur ale ţării au fost scoase din ţară şi că cea mai mare parte a rezervelor valutare ale ţării sunt constituite din aşa-zise „valori mobiliare”, adică hârtii emise de diverse state şi instituţii financiare internaţionale, a căror valoare poate fi spulberată de orice ţeapă prezentată sub denumirea de „criză financiară”, o bună parte din aceste rezerve fiind făcute cu bani împrumutaţi de către Banca Naţională a României de la FMI, proiectul de lege propus dispune aducerea în ţară a rezervei de aur, vânzarea hârtiilor (valori mobiliare), de care statul şi poporul român nu au nevoie şi rambursarea împrumuturilor de la FMI şi alte instituţii de acelaşi fel, astfel încât rezervele internaţionale ale României să fie constituite din valori reale, din aur, păstrat în ţară. Se propune trecerea rezervelor internaţionale ale României din administrarea Băncii Naţionale a României în administrarea Ministerului de Finanţe.

Statul să funcţioneze cu bugete echilibrate, fără împrumuturi

Proiectul propune obligarea statului român să funcţioneze cu bugete echilibrate, sau cu excedente. Statul român şi autorităţile publice locale nu se pot împrumuta decât în situaţii deosebite, în stare de război, de  asediu, sau de urgenţă.

În proiect, sunt introduse prevederi menite să pună ordine în activitatea unor componente importante ale sistemului financiar al ţării, care să nu mai poată fi folosite de către guvernanţi şi „băieţii deştepţi” pentru manipularea preţurilor pe pieţele financiare şi jefuirea cetăţenilor.

O reală şi completă separaţie şi independenţă a puterilor în stat

În prezent, Parlamentul (putere legislativă) numeşte guvernul, deci puterea executivă. Tot parlamentul numeşte membrii Curţii Constituţionale (putere judecătorească), membrii Consiliului Superior al Magistraturii (putere judecătorească), membrii Consiliului Audiovizualului (putere mediatică), membrii Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României (putere financiară). Preşedintele României (putere executivă) numeşte judecătorii şi procurorii (putere judecătorească) etc. Aici, în acest amestec al puterilor în treburile celorlalte, în această „coabitare” a puterilor în stat se află principalul izvor al cancerului corupţiei generalizate care ucide, treptat, dar sigur, societatea românească.

Proiectul  propus stabileşte o reală şi completă separaţie a puterilor statului, o reală şi completă independenţă a acestora. Toţi cetăţenii care vor exercita puterea încredinţată de popor acestor componente ale statului sunt aleşi de popor. Nici o putere nu mai numeşte “reprezentanţi” ai poporului în celelalte puteri. Poporul îşi va alege singur, direct, pe toţi reprezentanţii săi, în toate puterile, în toate componentele statului. Poporul va alege direct, prin vot, şi membrii Parlamentului (putere, autoritate  legislativă), şi pe Preşedintele României (autoritate  executivă), şi pe toţi conducătorii celorlalte autorităţi ale statului: judecătorească, mediatică, financiară, electorală, morală, statistică, ştiinţifică. Parlamentul României va face legi şi nimic altceva. Preşedintele României va exercita puterea executivă şi nimic altceva. Magistraţii vor face dreptate şi nimic altceva. Autoritatea Mediatică va asigura informarea corectă a poporului român şi nimic mai mult.

România, continuatoare a statului naţional şi unitar constituit în 1918

Iniţiativa cetăţenească de revizuire a Constituţiei României consfințește dreptul românilor de a fi stăpâni pe teritoriul lor naţional. Iniţiativa stabileşte că România este continuatoarea statului naţional şi unitar consfințit prin Actul Unirii Basarabiei cu România, citit şi semnat în Sfatul Ţării, la Chişinău, pe 27 Martie 1918, prin Declaraţia Unirii Bucovinei cu România, aprobată de Congresul General al Bucovinei, la Cernăuţi, în 15/28 Noiembrie 1918, şi prin Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918.

Reîntregirea Patriei, drept al poporului şi obligaţie a statului român

Proiectul legislativ propus exprimă dreptul şi angajamentul poporului român de a milita şi a acţiona, paşnic, pentru Reîntregirea Patriei, prin eliminarea definitivă şi irevocabilă a consecinţelor celui de al doilea Război Mondial, cu respectarea prevederilor tratatelor şi dreptului internaţional.

România este deja regionalizată, conform cerinţelor UE

Proiectul propus consfințește faptul că, în România, au fost create regiuni de dezvoltare, în concordanţă cu obiectivele de coeziune economică şi socială ale României şi ale Uniunii Europene, stabileşte că aceste regiuni de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au personalitate juridică. Ele constituie cadrul de elaborare a politicilor de dezvoltare regională şi de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene. Prin crearea acestor regiuni de dezvoltare, România şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în acest domeniu, astfel că nu mai este nevoie de nici un fel de „regionalizare” a României.

Poporul român are dreptul să ştie cine primeşte cetăţenia română

Proiectul de revizuire consfințește dreptul poporului de a cunoaşte  numele persoanelor cărora statul român le acordă cetăţenia română. În acest sens, statul este obligat să publice, în fiecare an, lista persoanelor cărora statul român le-a acordat cetăţenie, la cerere sau prin adopţie, cu precizarea cetăţeniilor pe care le-au mai deţinut sau le deţin, ca şi a prenumelor părinţilor.

Partide politice fără finanţare de la buget, fără criterii etnice

Se propun noi norme referitoare la înfiinţarea şi funcţionarea partidelor politice. Se propune interzicerea constituirii de partide politice pe criterii etnice, interzicerea finanţării de la buget a partidelor politice, tratament egal pentru toate partidele politice înregistrate, conform legii.

Două zile naţionale: 9 Mai, Ziua Independenţei, şi 1 Decembrie, Ziua Marii Uniri. Imnul naţional: „Trei culori”

Se propune ca România să aibă două zile naţionale:  9 mai, Ziua Independenţei, şi 1 decembrie, Ziua Marii Uniri, Imnul naţional al României să fie “Trei culori”, cu muzica şi versurile compozitorului Ciprian Porumbescu, iar stema ţării să fie imprimată pe culoarea galben a tricolorului.

Crimele împotriva poporului român, imprescriptibile

Proiectul de revizuire propune ca, chiar în articolul 15 al Constituţiei, care deschide titlul referitor la drepturile, libertăţile şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor României, să se precizeze că faptele comise împotriva caracterului naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al statului român, trădarea ţării, precum şi faptele care conduc la subminarea economiei naţionale şi a puterii de stat, constituie crime împotriva poporului român şi sunt imprescriptibile.  Dreptul de acţiune începe de la data comiterii acestor fapte.

Informaţia publică, sub controlul poporului

Având în vedere rolul pe care îl are informaţia în societatea actuală, mai ales manipularea politică a maselor prin intermediul televiziunii, ca şi al celorlalte mijloace mass media, proiectul propune includerea puterii media printre componentele statului român. În acest sens, se propune crearea Autorităţii Mediatice, care va funcţiona sub controlul poporului, având ca misiune garantarea informării corecte a cetăţenilor ţării de către toţi furnizorii de servicii media autorizaţi de statul român. Preşedintele Autorităţii Mediatice va fi ales de popor, prin vot direct, universal, secret, liber exprimat, ca şi Preşedintele României.

Se propune şi crearea Serviciului Naţional de Presă, Radio şi Televiziune, care va funcţiona ca instituţie publică autonomă, sub controlul poporului, scos complet de sub influenţa politicienilor, dar şi de sub influenţa mogulilor din mass media. Acest serviciu va  avea obligaţia să furnizeze, gratuit, cetăţenilor României, prin publicaţii proprii, agenţii de presă, posturi de radio şi televiziune, toate informaţiile de care cetăţenii au nevoie, pentru a lua decizii corecte, care să-i ajute să se încadreze, cu succes, în societatea în care trăiesc. Şi directorul acestui serviciu va fi ales de popor.

Se propune ca manipularea, insulta şi calomnia să fie sancţionate, conform legii.

Hrană sănătoasă, fără substanţe toxice şi otrăvitoare

Pentru o mai bună exercitare a dreptului cetăţenilor la ocrotirea sănătăţii, se propune obligarea statului să ia măsuri care să asigure accesul neîngrădit al cetăţenilor la o hrană sănătoasă, care să nu conţină substanţe toxice şi otrăvitoare, accesul la alimente naturale, la apă curată şi la aer curat.

Vot la urne, dar şi prin corespondenţă

În vederea îmbunătăţirii vieţii politice, a modului în care este guvernată ţara, se propune ca participarea la vot să se facă şi prin corespondenţă, care să permită participarea la vot a tuturor cetăţenilor ţării, inclusiv a celor plecaţi, temporar, din ţară.

Maximum două mandate, pentru toate funcţiile elective

Cu acelaşi scop, al îmbunătăţirii modului cum este guvernată ţara, se propune limitarea numărului de mandate la două, pentru toate funcţiile elective din statul român. Se propune, de asemenea, ca orice persoană care a fost aleasă pe listele unui partid politic să-şi piardă mandatul dacă părăseşte partidul în cauză.

Pentru o mai bună exercitare a drepturilor de asociere şi de iniţiativă economică, sunt prevăzute clauze care interzic orice fel de avize din partea instituţiilor publice executive la înregistrarea asocierilor şi a agenţilor economici.

Căsătorie numai între bărbat şi femeie

Ţinând seama de rolul de neînlocuit pe care îl are familia în creşterea, educaţia şi instruirea copiilor, a tinerei generaţii de români, se propune ca, în România, căsătoria să se poată încheia numai între bărbat şi femeie, care au împlinit vârsta de 18 ani.

Parlament unicameral. Maximum 300 de parlamentari

Proiectul propune ca Parlamentul României să fie format dintr-o singură cameră, Camera Reprezentanţilor, compusă din maxim 300 de membri, în conformitate cu rezultatul referendumului naţional din 22 noiembrie 2009.

Expertiza profesională, prezentă în toate structurile statului

Se propune ca în toate autorităţile statului să funcţioneze consilii consultative, constituite din experţi în domeniile respective, aleşi de organizaţiile profesionale şi de Asociaţiile Comunitare, validaţi de preşedinţii autorităţilor în cauză. Mandatul membrilor acestor consilii este de 6 ani, astfel încât să se asigure continuitatea aplicării expertizei lor în elaborarea politicilor publice.

Aceeaşi expertiză va fi prezentă şi în consiliile de supraveghere ale fondurilor naţionale create potrivit prevederilor constituţionale.

O reală democraţie participativă

Controlul poporului asupra statului se va realiza nu numai prin alegerea directă, de către popor, a tuturor reprezentanţilor săi în toate componentele, în toate autorităţile statului, dar şi prin creşterea participării directe a poporului, a cetăţenilor la procesul de legiferare, de stabilire a normelor de convieţuire socială. În acest sens, proiectul de revizuire prevede că poporul are dreptul, oricând, să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la orice problemă de interes naţional sau local, cetăţenii având dreptul la iniţiativă legislativă. Proiectul obligă Parlamentul să ia în dezbatere iniţiativele legislative ale cetăţenilor; în caz de refuz, Parlamentul fiind dizolvat. Mai mult, în cazul în care Parlamentul respinge o iniţiativă legislativă a cetăţenilor, Autoritatea Electorală  este obligată să organizeze referendum pentru adoptarea sau respingerea  proiectului respins de Parlament. Dacă proiectul este aprobat de popor, prin referendum, Parlamentul este dizolvat.  Şi mai mult: toate persoanele alese în funcţii publice pot fi demise, oricând, de cetăţeni, cu un număr de voturi mai mare decât cel cu care au fost alese.

Pentru supravegherea modului în care autorităţile statului şi autorităţile locale îşi îndeplinesc obligaţiile legale şi angajamentele electorale, se propune constituirea Asociaţiilor Comunitare, ca organisme ale exercitării democraţiei directe. Toţi cetăţenii cu drept de vot vor fi membri ai Asociaţiei Comunitare din localitatea în care trăiesc. Asociaţiile Comunitare îşi constituie uniuni judeţene şi Uniunea Naţională a Asociaţiilor Comunitare, în care va funcţiona Sfatul Ţării, ca organ consultativ al Uniunii. 

Proiectul de constituţie a fost elaborat astfel încât să reprezinte un model de STAT ORGANIC, care  permite optimizarea eforturilor cu maximizarea  rezultatelor. De aceea, modelul s-a structurat pe o modelare matematică a sustenabilităţii ce permite proiectarea de programe şi de soluţii de ieşire din criză, pe un cadru instituțional eficient şi uman. Principalele principii luate în considerare în modelarea sistemului constituţional au fost:

–  principiul conservării şi promovării valorilor naţionale;

–  principiul conservării şi eficientizării statului;

–  principiul conservării echilibrelor funcţionale prin managementului crizelor;

–  principiul promovării unei economii sustenabile şi al asigurării calităţii;

–  principiul egalităţii şanselor şi al respectării drepturilor fundamentale;

– principiul selecţiilor pozitive în administrarea ţării pe criteriile competenţei, responsabilităţii, calităţii în muncă şi al implicării sociale;

– principiul competiţiei pozitive în managementul naţional;

– principiul economisirii şi optimizării resurselor, prin respectul valorilor şi eliminarea redundanţelor şi a risipei;

– principiul respectului faţă de: natură, cultură, proprietate, produsul unei munci bine făcute;

– principiul optimizării efortului şi al inovării sustenabile;

– principiul suveranităţii şi independenţei țării;

– principiul cooperării cu terţe state pe programe de interes comun.

 

Vectorii constituţionali ce consolidează ansamblul structural sunt:

– sector financiar: administrarea eficientă în timp real;

– sector judecătoresc: împiedicarea crizelor şi dezastrelor naturale, economice, sociale;

– mass media: promovarea inovării tehnologice şi a rezultatelor deosebite;

– legislativul: proiectarea sistemului ce asigură protejarea resurselor naturale şi regenerabile;

– managementul crizelor:  promovarea tehnologiilor inovative cu feed-back la mediu;

– executivul: retehnologizarea şi reprofesionalizarea la nivel naţional;

– supraveghere bancară, controlul averilor, portofolii de soluţii organizatorice şi unităţi specializate public-private;

– responsabilitatea informaţiilor transmise sprijinirea prin venture capital a programelor inovative şi testarea efectelor colaterale;

– avansarea, de către experţi, de propuneri de proiecte discutate public, trecerea la tehnologii neinvazive şi sustenabile;

– parteneriate public-private, reţele profesionale, recuperarea mediului cu ajutor tehnologic;

– structuri de acţiune ale societăţii civile, introducerea tehnologiilor sustenabile şi retehnologizarea la nivel naţional;

– fonduri de buffer,programe de alertă, intervenţie şi derulare a programelor de dezvoltare.

Ne exprimăm convingerea că adoptarea proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, pe care îl propunem, va îmbunătăţi radical funcţionarea statului român, a întregii societăţi româneşti, va scoate poporul român din sărăcie şi umilinţă şi îl va propulsa pe calea libertăţii, a demnităţii, a progresului, a civilizaţiei şi bunăstării.

Semnează membrii Comitetului de Iniţiativă: Marian ANTONESCU, Stelică BÎRSAN, Petrache BOBOC, Constantin COJOCARU, Florian COLCEAG, Petrică DIMA, Vasilică DOROHOIANU, Viorel GLIGOR, Marian ILIE, Miron MANEGA, Traian MANEA, Mihai MIHĂILĂ, Emil-Marian NAE, Ghiocel ONOFREI, Denisa POPOVICI, Lucian TAFTĂ, Liviu ŢIGANAŞU, Cristian TRAŞCĂ, Mihai VOICU.

Citește:
PROIECT DE LEGE PRIVIND REVIZUIREA CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI

Sursă: certitudinea.ro

Adrian Costea nu a apărut din neant. Nici el, nici arta lui. Şi nici Golemul acela ciudat din mijlocul Parisului, intitulat “J’accuse…! E. Zola. Moi aussi…! A. Costea”, sursă de inspiraţie nemărturisită pentru o recentă lucrare epigonică a lui Anselm Kiefer („Rabbi Löw: Der Golem”).

Şi ca să nu mai vină cineva cu descoperiri epocale după ce le-au inventat alţii, m-am gândit să prezint şi strămoşul „Golemului” lui Adrian Costea (am în vedere abordarea, nu tema sau subiectul), care datează din 1978. Se numeşte „Regina din Saba, soţia lui Solomon, fiul lui David” şi este alcătuită din aproximativ 100.000 de elemente. Este o sculptură realizată de artist într-o tehnică numită de el „prin acumulare”, împrumutată de la măştile ritualice precreştine ale ţăranilor din Carpaţi, mai exact din Maramureş şi Oaş.

De la aceşti ţărani a învăţat Adrian Costea cum se poate realiza o operă de artă din boabe de fasole, porumb, pietre, sârme, aţă, nasturi, bucăţi de piele şi blană. Costea a preluat această tehnică din protoistorie şi a proiectat-o în universalitatea curentă. Am explicat acest tip de abordare, atunci când am scris despre „J’accuse…!”.

Despre „Regina din Saba, soţia lui Solomon, fiul lui David”, bazorelief cumulativ (nu cred că există termenul, dar mi se pare potrivit) realizat de Adrian Costea la Berna în 1978, sunt sigur că se va scrie mult. O voi face eu însumi dacă şi când va fi cazul. Până atunci, îl voi lăsa pe autor să şi-o povestească… (Miron Manega)

Adrian Costea

Berne – Suisse

1978

„Regina din Saba, Soţia lui Solomon, Fiul lui David”

Încă din adolescenţă am fost fascinat de mitul reginei din Saba şi amploarea pe care continua să o aibă, cu toate că trecuseră deja 3.000 de ani de la evenimentele respective. Mirarea mea a fost şi în sensul viziunii pe care a avut-o această femeie-regină, care a urmărit să-şi solidifice şi să-şi întărească propriul regat printr-o alianţă cu un alt regat, mai mare, mai puternic şi mai bogat, în pofida distanţei imense care le separa. Era vorba de o pură strategie militară, mânată de o dorinţă fierbinte de a dăinui în timp cât mai lung posibil, ea şi al său popor.

Numai că trebuie să ţinem cont că iniţiativa a fost numai a ei şi că, pentru realizarea acestei strategii, a decis să plece în necunoscut, pe o distanţă de aproape 3.000 km. O asemenea caravană, acum 3.000 de ani, însemna deplasarea unui număr colosal de oameni, cu provizii şi resurse de aprovizionare, apărare şi atac, un drum printr-un deşert aspru, la pasul calului, al cămilei, al boului sau al măgarului, pe cărări absolut necunoscute, dintre care multe greu accesibile. Deci, a trebuit să fie bine pusă la punct o logistică excepţională care să-i permită să plece din capitala regatului ei, oraşul Marib, spre nord, pe malul Mării Roşii, până la Mediterană pentru a ajunge astfel, într-un final, la Ierusalim.

Ca să înfăptuieşti un asemenea lucru, trebuia să ai viziune, enorm de multă chibzuinţă, enorm de mult curaj, tupeu şi un viguros spirit de aventură. Probabil că toate aceste argumente, şi multe altele, au făcut ca această regină din Saba să ocupe un loc de frunte în istoria umanităţii, timp de trei milenii. Cantitatea şi calitatea cadourilor pe care le-a pregătit ca să le ofere regelui Solomon a fost atât de mare, încât în Biblia ebraică a fost nevoie de 13 versete ca să se scrie despre bogăţia acestor cadouri şi felul în care ele au fost acceptate de regele Salomon.

Tot în aceste versete se reaminteşte fastul cu care regele Salomon a decis să o primească pe regina din Saba. În Noul Testament, în Evanghelia după Luca, la capitolul 11, versetul 31, se aduce aminte de existenţa acestei regine care e numită „Regina de la Miazăzi”. Profetul Mahomet o aminteşte sub numele de „Balkis” (în Hadisurile 27-23-44). De asemenea în „Prima Carte a Regilor” se vorbeşte, la capitolul 10, despre uimitoarea sosire şi primire a reginei din Saba la Ierusalim, de către regele Salomon.

Adoratoare a Soarelui şi a Lunii, regina din Saba, reprezentanta unui matriarhat, n-a ezitat o clipă să intre în forţă pe terenul regelui Solomon, unde domnea o religie monoteistă şi profund patriarhală. Nu i-a fost teamă nici de cele 700 de soţii şi 300 de concubine ale regelui Solomon care, în mod logic, nu puteau să fie decât sursa unei enorme cantităţi de pericole mari şi nevăzute. Din această întâlnire extravagantă şi exuberantă, s-a născut un fiu, pe numele lui Menelik-Ebna-Hakim.

Legenda mai spune că, ajuns adult, Menelik pleacă de la Marib spre Ierusalim ca să-şi cunoască faimosul tată. Tot legenda spune în continuare că Menelik, profitând de situaţie şi de context, îşi înuşeşte Chivotul Legii, îl fură şi-l duce cu el înapoi la Marib, unde devine, la rândul lui, rege şi fondează dinastia „Solomonizilor”. În momentul dispariţiei Chivotului din templul regelui Solomon, acesta conţinea Tablele Legii, primite de Moise de la Dumnezeu, pe muntele Sinai, toiagul lui Aaron şi o cantitate de mană, dată de Dumnezeu, în perioada rătăcirii prin deşert, poporului evreu, ca să se poată hrăni într-o perioadă de foamete foarte mare. 

Aceasta este, pe scurt, povestea Reginei din Saba. În ceea ce priveşte lucrarea, dimensiunile ei exterioare sunt de 200cm X 200cm, iar cele „interioare” de 140 cm X 140 cm, profunzimea fiind de aproximativ 45 cm, iar greutatea undeva în jurul a 450 kg. În centrul lucrării se găseşte „Regina din Saba”, întruchipată şi simbolizată de o femelă grizzly care, cu gheara dreaptă, ţine la 45 de grade sceptrul puterii. Acest sceptru al puterii „porneşte” din tenebre şi se „termină”, în partea opusă, cu o spirală în aur care caută să se „înşurubeze” în Soare. Este, de fapt, o adevărată punte de legătură între tenebre şi lumină. Protejat de gheara cu sceptru, în burta ursoaicei, se zăreşte capul unui „bebeluş” urs, viitorul rege Menelik. Poziţia ghearei este fermă şi pune în gardă pe oricine ar încerca să depăşească limita impusă de sceptrul puterii.

Întreaga acţiune are loc pe timpul unei eclipse de soare. În stânga şi în dreapta simbolicii femelei grizzly, se găsesc reprezentate cele două medii prin care şi cu ajutorul cărora viaţa a apărut, a prins rădăcini şi a evoluat. În stânga, avem umiditatea mlaştinilor şi substanţa apei. În dreapta, bogăţia vegetaţiei de pădure şi substanţa pământului. Ansamblul este înpăienjenit de simboluri, toate aducând aminte de Regina din Saba şi Regele Solomon, dar şi de o parte din bogăţiile regatelor lor.

Între Soare şi coroana reginei, se zăreşte o placă făcută din pătrate de bronz şi cupru, foarte precis asamblate. Această placă vrea să atragă atenţia asupra faptului că, în urmă cu 3.000 de ani, Regina din Saba, Regele Salomon şi popoarele lor deţineau cunoştinţe precise şi riguroase în multe domenii: în arhitectură, în construcţii, în geometrie, în aritmetică, în astrologie şi, evident, în magie şi ştiinţele oculte. Acum 3.000 de ani, precizia era deja la ordinea zilei.

Înainte de a face un inventar sumar a ceea ce se găseşte prin pădurile şi prin mlaştinile lucrării, ţin să atrag atenţia asupra faptului că întreaga sculptură e „înbălsămată”. A fost ţinută o perioadă sub fumul mai multor tămâi diferite. Întregul interior e „udat”, din abundenţă, cu 26 de esenţe de parfum diferite, peste care domină cu supremaţie mirosul de mir. Deci, este vorba de o sculptură-volum care poate fi mirosită. Este o sculptură care miroase si va mirosi atâta timp cât va exista. Chiar şi distrusă, resturile vor continua să miroase. Chiar şi prin întuneric prezenţa ei se simte de la distanţă. Este, de fapt, materializarea unei trăiri. Este vie pentru că miroase şi miroase pentru că este vie.

Inventarul rapid al materialelor utilizate la crearea sculpturii intitualate „Regina din Saba, Soţia lui Solomon, Fiul lui David” este următorul:

LEMN, CRENGI, ŞI/SAU FRUNZE DE: SALCÂM – SYCOMORE – ALUN – STEJAR – SANTAL – FAG – BRAD – PIN – PALTIN – MĂR – CIREŞ – PĂR – GUTUI – ABANOS DE GABON – ABANOS DE MACASSAR – PORTOCAL – MANDARIN – VÂSC.

Mai cuprinde:

CONURI DE BRAD ŞI DE PIN (177) – FRUCTE DE MĂCEŞ (613) – FRUNZE DE DAFIN (1445) – PARFUMURI (26) – MIR – PĂTRATE DE CUPRU (15) – PĂTRATE DE BRONZ (15) – CUIBURI DE PASĂRE (6) – MELCI DE PĂMÂNT (111) – MELCI DE APĂ DULCE SAU SĂRATĂ ŞI COCHILII DIVERSE (613) – BOABE DE PIPER NEGRU (13.000) – BOABE DE PIPER VERDE (13.000) – PUI DE BROASCĂ ÎN CUPRU ARGINTAT SAU PATINAT (26) – ŞOPÂRLE ÎN CUPRU ARGINTAT SAU PATINAT (26) – TRESTIE – TĂUNI – ALBINE – VIESPI – FLUTURI DE ZI ŞI DE NOAPTE ( 333) – GÂNDACI – CĂRĂBUŞI – LIBELULE – OMIZI – PĂIANJENI – SCORPIONI – GREIERI – OUĂ DE PĂSĂRI ZBURĂTOARE – PENE – FULGI – GHINDE – CASTANE – PIELE DE ELEFANT – BUCĂŢI DE FILDEŞ – PĂR DE COADĂ DE ELEFANT – BUCĂŢI DE OS – MUŞCHI DE COPAC – FLORI DE TEI (13.000 ) – BOBOCI DE TRANDAFIR USCAŢI – VANILIE – BUSUIOC – CIMBRU – USTUROI – CORIANDRU ( 13.000 ) – CUIŞOARE – MANDRAGORE – MANĂ – TĂMÂIE (26 DE FELURI) – CRISTAL – CRISTAL DE PIATRĂ – AMBRĂ – TURCOAZE – AGATE – PIATRA LUNII – PERLE – JASPE – OCHI DE TIGRU – QUARŢ ROZ – ARDEI IUŢI USCAŢI (113) – FLORI USCATE – BRONZ – ARGINT – CUPRU – FIER – FOIŢĂ DE AUR – AUR – PRAF DE DIAMANTE.

Numărul total de piese asamblate în această lucrare este practic imposibil de calculat, deoarece am lucrat în straturi succesive şi suprapuse, pe o perioadă de câţiva ani. Dacă, totuşi, se ţine cu tot dinadinsul să se facă o estimare, aceasta este de aproximativ 100.000 de elemente.

CONCLUZIE

Regina din Saba, soţia lui Solomon, fiul lui David”, purtând în burtă fructul iubirii ei cu regele Solomon, stă măreaţă şi dominantă, apărându-şi cu fermitatea, forţa şi virulenţa unei ursoaice grizzly, atât regatul cât şi pruncul, dar şi natura înconjurătoare extrem de bogată, în care viaţa viermuieşte în toate sensurile. Sub lumina Soarelui şi a Lunii, magia ei e deplină.

ADRIAN COSTEA

23 noiembrie 2012

Sursă: certitudinea.ro

Proiectul CERTITUDINEA a găsit, prin Virginia Mircea, o posibilă punte de comunicare şi acţiune între România şi Diaspora românească. Şi nu oriunde, ci în zona cea mai zbuciumată, la propriu, de conflicte armate.

Dincolo de preţuirea sinceră faţă de persoană, mărturisesc că am şi un inters nemijlocit faţă de candidatul Virginia Mircea: faptul că e susţinător al aceloraşi proiecte promovate de CERTITUDINEA din 2010 încoace, proiecte pe care le-au ignorat TOATE guvernele care s-au succedat în această perioadă, inclusiv cel actual: Proiectul MODELUL DE ŢARĂ al profesoruui Florian Colceag, Proiectul ROSBIR de ieşire al României din criză, Proiectul de reorganizare a ministerelor, Proiectele de mediu şi de sănătate etc.

Toate aceste proiecte, şi altele încă, pot fi realizate cu participarea românilor din Diaspora, care au fost ignoraţi până acum, ba chiar îndepărtaţi de la oferta de soluţii, deşi o foarte mare parte ai performerilor în orice domeniu ai naţiunii se află în afara ţării. Staffurile lumii sunt pline de români de excepţie, pe care politica de până acum i-a îndepărtat pe toate căile de problemele ţării, ca pe ciumaţi. Prof. Dr. Virginia Mircea poate fi şi pe acest palier o punte oficială REALĂ între România şi românii din Diaspora.

Specialistă în islamism (a luat premiul Academiei Române pentru lucrarea ISLAMUL ŞI SOARTA LUMII – Fundamentalismul islamic ca ideologie politică) ea se află acum în Israel, în turneu de campanie. Printre rachete, bombe puse în mijloace de transport şi alte pericole inerente zonei (poate nu chiar în măsura în care sunt prezentate lucrurile la ştiri, dar, totuşi…), Virginia Mircea îşi face campania la modul cel mai direct, călduros şi sincer posibil, şi nu de pe poziţia unui fost lipitor de afişe al vreunui partid de top, ci de pe poziţia unui universitar cu doctorat Magna cum Laude în ştiinţe politice şi cu practică substanţială în presa de analiză politică internă şi externă (este director al revistei “Cadran Politic”).

Virginia Mircea şi Doina Meiseles

Dincolo de aceste calităţi creditate de diplome (iar în cazul ei diplomele chiar sunt corelate cu competenţa), Virginia Mircea este un om minunat, comunicativ şi direct, cu determinări nobile şi o voinţă de fier. Nu-i este frică de ideile mari, care obligă la fapte mari, şi nu este exclus ca toate cele enunţate să fi fost corect percepute şi de cetăţenii români din Orientul Mijlociu. Oricum, a fost foarte bine primită de cele 11 comunităţi româneşti din Israel, s-a împrietenit cu Erna Hertzer, preşedintele comunităţii din Haifa, şi cu Doina Meiseles, directoarea singurului cotidian israelian de limba română – „Jurnalul Săptămânii”. Simpatia reciprocă s-a materializat şi într-un interviu, apărut recent în acest cotidian cu nume de săptămânal.

După toate indiciile, Virginia Mircea are toate şansele să ajungă deputat în colegiul 4 al Diasporei. Depinde, totuşi, şi de matematica în care se va face numărătoarea voturilor…