DE DRAGOBETE: Dragostea, insomnia perpetuă

Obscurantismul este, se ştie, o stare de înapoiere culturală, o atitudine retrogradă faţă de progres. Putem vorbi, astfel, de obscurantism sexual, aşa cum ne obişnuiserăm cândva să vorbim despre obscurantismul religios.Obscurantismul sexual s-a manifestat, de-a lungul timpului, fie prin reprimarea instinctului, fie prin emanciparea lui unilaterală, fiecare dintre aceste forme fiind, de fapt, o reacţie la exclusivismul celeilalte. Iar aceasta din urmă, emanciparea, mai actuală ca oricând, este un fel de puritanism răsturnat. Desfrânaţii zilelor noastre practică generalizarea libidoului fără niciun fel de sublimare, fără nicio concesie acordată sentimentului.

Atitudinea este aberantă, dar nu total nejustificată. Căci dragostea, la rândul ei, nu este câtuşi de puţin o stare confortabilă. Este experienţa unei duble rătăciri: pe de o parte îndepărtarea senzualităţii de finalitatea ei strict genitală (actul sexual propriu-zis), iar pe de altă parte îndepărtarea de sine a subiectului, prin pierderea autocontrolului. Ceea ce duce, inevitabil, la panică.

E normal să fie aşa, căci dragostea, prin ieşirea subiectului din propriile limite, este o prospecţie emprică a infinitului. Şi ce ar putea inspira infinitul decât disconfort, nelinişte ori spaimă?

Dragostea, care ne intră în suflet întotdeauna prin efracţie, ne scoate din plictiseală, e adevărat, dar şi din confortul certititudinii. Ajugem astfel să constatăm, pe de o parte, că putem avea o viziune clară numai asupra persoanelor care nu ne interesează ori nu ne inspiră, iar pe de altă parte că dragostea transformă nişte indivizi oarecare în persoane care ne scapă printre degete. Pe care, adică, nu le mai putem controla. Persoana iubită, având propria ei identitate (care se delimitează ca atare în cadrul unei realţii amoroase), ne contrazice şi ne dezamăgeşte sistematic toate proiecţiile despre ea. Şi totuşi, paradoxal, tocmai prin această lipsă de certitudine asupra celuilalt ai certitudinea că-l iubeşti.

Consecinţa imediată a iubirii este nevoia de a o declara, de a spune “Te iubesc!”. Această nevoie are şi ea substraturile ei, extrem de sofisticate. Este în primul rând nevoia de codificare a sentimentului de dragoste, adică a ceea ce nu poate fi nici cuantificat, nici controlat. În al doilea rând, nesiguranţa, generată de rătăcirea numită dragoste, trezeşte la rândul ei dorinţa reîntoarcerii la sine, la sistemul reperelor stabile. Aceasta se poate realiza fie prin sexualitate pură, fără complicaţii sentimentale, fie prin despărţirea propriu-zisă, fie prin declaraţia de dependenţă cuprinsă în expresia “Te iubesc!”.

De fapt, acest “Te iubesc!”, având inclusă nevoia de certitudine, de deznodămînt, este, într-un fel, o despărţire disimulată. Şi mai este ceva: un imperativ egoist, o pretenţie la despăgubire, care s-ar traduce cam aşa: “Iubeşte-mă şi tu! Îţi poruncesc să mă iubeşti! Mi-ai adus prejudicii şi nu-ţi poţi ispăşi vina decât acceptând reciprocitatea”.

Revenind la cele două forme ale obscurantismului sexual (reprimarea, respectiv emanciparea libidoului), nu este exclus ca ele să fie de preferat asumării sentimentului de dragoste. Care sentiment este, oricum ai lua-o, o plagă periculoasă, aflată permanent sub iminenţa septicemiei. Sau, mai frumos spus, o insomnie perpetuă. Ei, şi?

——————————————————

Din volumul „DE CE URÂM FEMEILE?, Editura Ştefan, 2011

Tel. 021-223.26.60

E-mail: stand2001@cartea-ta.ro

—————————————————–

Sursa: certitudinea.ro